Amintiri Ultra

Am avut nevoie de câteva zile de odihnă, de câteva zile sa-mi pun ordine în idei, în gânduri și foarte important, în amintiri. Ciucaș X3, ultra, a reprezentat pentru mine un „wake-up call”. Mi se pare ca am fost „adormit” tot acest sezon. Am tot încercat să găsesc motive, să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, dar acum realizez că „peștele se împute de la cap” este fix zicala care mi se potrivește. Au fost momente în care picasem așa într-un fel de stare depresivă în ceea ce privește alergarea, nimic nu se lega. Nu a fost nevoie decât de o cursă reușită la Vatra Dornei pentru ca dorința de a alerga să reapară (bine, am decis sa-mi las barbă inspirat de Rob Krar, am zis poate ajută în perspectiva Ciucaș X3 :D). Acum realizez că este o linie subțire între atitudinea negativă și cea pozitivă și că totul ține de cât de mult ne dorim să fim cea mai bună versiune a noastră, dar eu uitasem asta o perioadă.

Povestea mea legată de Ciucaș începe acum 2 ani când am câștigat cursa, dar atunci m-am aruncat cu capul înainte pe un teritoriu necunoscut și mai și căram în spate un ditamai rucsacul (mă bufnește râsul când văd pozele de acum 2 ani, cu rucsacul pregătit pentru excursie), dar am rămas cu niște amintiri frumoase și foarte important cu multe cunoștințe despre ce înseamnă o cursă de 100km. Timpul a trecut, experiențele s-au adunat, iar week-end-ul ce tocmai a trecut urma să testez ce s-a schimbat cu Radu în ultimii 2 ani.

Consider că un element important în pregătire unei curse foarte lungi este cunoașterea traseului, a elementelor care îl compun, a zonelor cu probleme, în ideea ca atunci când fizicul începe să „scârțâie”, terenul să nu producă surprize care să doboare și psihicul. Cu alte cuvinte, este bine să îți pregătești și mintea, pentru ultima urcare de exemplu.. (voi reveni la ea la povestea detaliata a cursei).

Imediat după Corcova, am făcut un antrenament pe primii 60km până la Măneciu alături de Daniel și mi-am readus aminte foarte multe momente ale experienței de acum doi ani, dar foarte îmbucurător pentru mine a fost faptul că m-am simțit bine, am avut o alergare fluidă și am reușit să îmi configurez elementele de spațiu și timp pentru cursa (este doar o exprimare pompoasă pentru faptul că am împărțit cursa în bucățele mici pe care dormeam să fac un anume timp). A doua zi nu am reușit să fac cea de-a doua parte, dar mizam pe faptul că în concurs îmi voi aduce aminte ce și cum și traseul nu mă va surprinde în nici un fel. Pe această cale trebuie să-i mulțumesc doamnei Maria Brânză (mama Anei) care ne-a cazat și mai mult decât atât,  ne-a fost ca o mamă în cele două zile: Sărut mâna!

Știu că a fost o introducere lungă și așteptați detalii despre cursa în sine, dar trebuia să-mi vărs și eu „năduful” acumulat în ultima perioadă.

Voi face o trecere abruptă către dimineața cursei, eu nefiind genul care să dau detalii despre drum, mâncare, cazare etc.  Somnul a fost bun, dar nu suficient, iar trezirea la ora 4:00 ma speria puțin, dar din momentul în care m-am dat jos din pat m-am simțit conectat și pregătit, fapt care mi-a crescut puțin moralul și a alungat repede somnul sau dorința de a mă întoarce în pat. Nu știu alții cum sunt, dar eu îndrăgesc clătitele și am descoperit recent că sunt un aliment potrivit pentru mine în dimineața cursei (mulțumesc Kincso pentru că m-ai luminat de la Vatra Dornei) așa că „lăsați clătitele cu gem și Nutella să vină la băiatu’ !”.

În jurul orei 5:45 ne-am prezentat la start, iar Alexandra State a făcut o verificare sumară a echipamentului. Echipamentul meu conținea următoarele (mă voi referi doar la partea de haine, partea de nutriție o voi detalia la final): frontală (pentru prima oră de alergare pe întuneric și semi-întuneric), maiou The North Face, mânecuțe CompresSport, UnderWear CompresSport, pantalon scurt peste, FullSocks CompresSport, pantofi de alergare Scott Kinabalu 2.0, rucsac The North Face în care am băgat și jachetă de vânt/ploaie The North Face.

Startul a fost foarte fain, într-o atmosferă de poveste, dar o poveste care avea să fie diferită pentru fiecare participant în parte. 

 Încă de la start mi-am asumat rolul de a îmi îndeplini timpii propuși pe fiecare secțiune, iar Andrei Preda a fost singurul care m-a urmat, pentru ca mai apoi Găli să ne prindă din urmă. În această formulă de 3 aveam un avans de 2-3 minute (probabil), pe la kilometrul 8, dar din neatenție și probabil și din cauza mea (e bine Găli?) am greșit traseul, punând în plus cam 1 kilometru, înainte de checkpointul de la Valea Stânii. Nu m-am panicat deloc pentru că știam că este o cursă lungă și este timp, dar nu mă așteptam că dintr-un avans de 2-3 minute să ajungem la Valea Stânii cu o întârziere de 5 minute față de primii 3 (Robert, Daniel și Florin). Mi-am luat porția de înjurături și miștouri de la Găli și mi-am asumat rolul de om care duce trena în urmărire. Am alergat toată urcarea până la Tabla Buții unde l-am prins pe Florin care ne-a anunțat că Daniel are în jur de 2 minute în față. A urmat coborârea spre Pasul Boncuța și mai jos intrarea în Canionul de pe Valea Stânii. Rimtul era ridicat și probabil se simțea o oarecare disperare în modul în care făceam lucrurile, dar nu pot să spun că impuneam un ritm care să mă deranjeze, din contră, mă simțeam bine și puternic. L-am prins pe Daniel în canion, iar între timp Florin a rămas în urmă. La ieșirea din canion l-am prins și pe Robert care din păcate a avut și el o mică „eroare de GPS”. Din acel moment s-a format un grup de 4, un grup care semăna fix cu un tren, eu fiind locomotiva, iar restul vagoanele care nu-mi permiteau să încetinesc.

A fost o perioadă a concursului foarte faină, în care m-am deconectat de la gândurile mele legate de cursă și mi-am lăsat picioarele libere și totul părea atât de natural. În mod cert trebuie să le propun băieților să repetăm experiența, pentru că în mod cert în acel moment trăiam momentele cele mai pure ale alergării montane, cu soarele care răsărea din spatele nostru, rouă din iarbă care ne uda ușor picioarele la fiecare atingere și 4 nebuni care mai aveau de alergat încă 80 de kilometri până la destinație. Timpul a trecut foarte repede și deși nu mă uitam la ceas eram sigur că sunt în grafic. Am trecut rapid de punctul de alimentare de la Cabana Ciucaș, am salutat în trecere Vârful Ciucaș și a urmat coborârea lungă de 7km până în Pasul Bratocea (sau erau 3km, Robert?). Am citit pe blogul lui Robert că această coborâre și modul în care toți patru ne sincronizam l-a inspirat să se gândească la motivele pentru care alergăm și trebuie să recunosc că și mie mi-a dat de gândit. Deși eram într-o competiție și una al naibii de grea, în acele momente picioarele făceau ce știau ele mai bine, mintea era liberă, priveliștea incredibilă și da, acestea sunt câteva dintre motivele pentru care merită să alergi, momente Kodak pe care mintea ta le va păstra pentru eternitate.

În Pasul Bratocea am ajuns toți patru în același timp, dar Robert și Găli au plecat mai repede. Eu și Andrei eram așteptați de Răzvan Ilie, un alt om căruia trebuie să-i mulțumesc pentru că datorită lui cursa mi-a fost mai ușoară, ajutându-mă cu tot ce am avut nevoie în punctele de la Bratocea și Măneciu și mai important reprezenta un reper important la care îmi doream să ajung mai repede, un mod de a îmi menține motivația vie. 

Revenind la Bratocea, am alimentat (mulțumesc și lui Cozmin Ardelean pentru prezența inedită) și am intrat în Grohotiș. Eram împreună cu Andrei și abia așteptam să ies din pădure ca să văd unde sunt Robert și Găli. Am continuat într-un ritm bun și atunci când am apucat să-i vedem am calculat că aveau un avans de aproape 3 minute, iar din spate venea tare Daniel care avea și el undeva la 3 minute în spatele nostru. A fost momentul în care am scos „arma secretă” din rucsac, iPodul și i-am spus lui Andrei că voi mări ritmul. Exact asta am făcut, muzica fiind un „boost„ important pentru viteză. Am trecut de Găli care m-a anunțat că el nu mai continua așa că rămânea doar Robert în față. Aproape de Vârful Grohotiș a fost ultima dată când l-am mai văzut pe Robert și avea un avans de 4 minute. Din acel moment cursa mea a devenit solitară, Andrei pierzând treptat teren până la momentul în care nu l-am mai văzut. 

Un moment care putea schimba soarta acestei curse a fost înaintea punctul de alimentare de la Stâna Nebunul, unde voluntarul care trebuia să se ocupe de punct nu reușise să ajungă la timp și nici nu părea că se va descurca să ajungă de unul singur. Singura soluție care mi-a venit în acel moment a fost să scad puțin viteza și să îl pun să mă urmeze. A reușit să ajungă la Stână, dar din păcate pentru mine, toate produsele erau încă în stână. Trecuse ceva timp de când nu mai aveam apă în bidoane așa că puțin descumpănit de situație l-am lăsat acolo, dar nu înainte să beau apă din adăpătoare de la stână, o decizie care putea să se transforme într-un abandon. De ce? 

După ce am trecut de „fatidicul Releu” a urmat coborârea pe forestier către Măneciu, dar problemele au început să apară la stomac. La fiecare pas simțeam niște dureri intense în zona abdomenului inferior, apăruseră crampele, iar singurul motiv pe care l-am găsit este clar apa pe care am băut-o. Au fost 5 kilometri grei, în care începusem să mă îndoiesc de faptul că voi putea termina cursa cu acele dureri. Deshidratarea reîncepuse să apară pentru că deși aveam apă în bidon refuzam să mai beau pentru a nu agrava probleme. Am strâns din dinți și am ajung la Măneciu unde Răzvan era pregătit să mă întâmpine. Faptul că era acolo mi-a crescut moralul și pentru câteva secunde nu m-am mai gândit la dureri sau la un eventual abandon. Norocul meu a fost că acolo era și Radu Cristi care mi-a dat un Omez, care pe parcurs a mai „îndulcit situația”. Am stat aproape 9 minute în postul de la baraj (mulțumesc Tibi pentru prezență, a contat enorm să văd o față cunoscută) și am plecat cu un ecart de 18 minute în spatele lui Robert. Trebuie să recunosc că din acel moment nu m-am mai gândit la locul 1 ci doar la faptul că îmi doresc să termin cursa, având în vedere faptul că stomacul meu nu era pe „roze”. 

Despre alergarea din Siriu nu pot spune foarte multe, a fost o zonă lungă de forestier în care cred ca mi-am rememorat toată viața și deși muzica încă se auzea în căști m-am surprins de multe ori într-un fel de transă, cu mintea mea în cu totul altă parte, dar cu corpul încă în mișcare. Am fost trezit și de Dragoș State care mi-a oferit supa (trebuia să o primim la Măneciu, dar eu și Robert am ajuns înaintea „cateringului”), dar pe care am refuzat-o. El mi-a spus că Andrei are 10 minute în spatele meu și din acel moment am intrat pe modul „panică” deoarece mi se părea că mă mișc foarte greu, mai ales că la următorul punct am fost anunțat că Robert are 24 minute avans. Până pe Vârful lui Crai, mintea mea a refuzat să mă lase să alerg, dar de acolo ușor, ușor am repornit motoarele și ca prin vis m-am trezit iar la Tabla Buții și apoi urma coborârea spre Valea Stânii. Știam că acolo mă așteaptă prietenul meu Bulgaru, dar pe drum, trezit pentru o secundă din vis îmi imaginam că acolo vor fi și Gianina și Alin și Vladuț și Radu mic și cu acest gând am fugit la vale doar, doar să-mi verific imaginația. Nu mică mi-a fost bucuria când spre finalul coborârii am văzut-o pe Giani și pe Ingrid, iar apoi în punct era și Alin. Se pare că dorințele celor care sunt atât de nebuni să alerge un ultra se pot îndeplini în cele mai ciudate feluri.  

Încă trăiam cu impresia că Andrei are doar 10 minute în spatele meu așa că deși mi-aș fi dorit să mai stau la povești a trebuit să mă urnesc, nu înainte de a mai lua o pastilă de stomac (durerile reapăruseră pe coborâre). Probabil aș mai fi stat la povești pentru că știam ce urmează, o urcare brutală, foarte dificilă, scurtă ca distanță dar al naibii de abruptă și într-o zonă foarte sălbatică. Un moment care mi-a redat tonusul a fost când am trecut pe lângă niște corturi, iar cei care campau acolo au început să aplaude. Să fie și acesta un bun motiv de a alerga 100km? Am tras de mine cât am putut pe această urcare, mai mergeam în sus, mai aruncam un ochi la vale să văd unde este Andrei. Dar din spate nu se vedea nimic, iar urcarea s-a terminat într-un final, iar când m-am uitat la ceas  nu-mi venea să cred. De ce? În toată visarea din Siriu nu mă mai uitasem la ceas decât la ore fixe când trebuia să iau geluri și nu reușisem să mai calculez un timp final pentru cursă. După ce știam avansul pe care îl avea Robert ajunsesem să cred că voi face undeva spre 14 ore, și îmi spuneam singur ca dacă trag tare va ieși un 13:45, dar când am ajuns în Creasta Zăganului am calculat timpul și mi-am dat seama că mă pot încadra în planul inițial, de 13 ore și că Robert e nebun și va face un timp incredibil. Înainte de a o rupe la fugă, m-am oprit și am scos pietricele din pantofi, pietricele care mi-am dat seama că mă sâcâiau de vreo 40km și care mi-au produs niște răni urâte în talpă. 

Motivat de cele 13 ore am alergat cu sufletul, am trecut de Răscruce, de Cabana Silva și nu îmi venea să cred că mai am doar 4km până la final. Acum doi ani, în această zona am plâns la propriu de dureri de genunchi, dar acum mi se părea că zbor (doar mi se părea). Minutele treceau repede, kilometri nu mai contau, durerea provocată de rănile din tălpi se disipa și așa am ajuns pe ultima sută de metri a cursei. Am avut timp pe traseu să îmi imaginez tot felul de scenarii legate de finish-ul meu, cel mai haios pe care reușisem să-l creez fiind acela în care scoteam gelurile din rucsac și le aruncam mulțimii. Vă dați seama cum deliram? Pur și simplu finish-ul a fost simplu, am trecut linia de sosire și după mult timp sufletul și mintea s-au aliniat într-un joc al mulțumirii și al plăcerii dincolo de durere.

Timpul final a fost 13:01:20, locul 2, sub vechiul record al cursei, dar cu aproape o ora mai încet decât noul record stabilit de Robert (Felicitari!)

Rezultate

La final am aflat că Andrei avea peste 40 de minute în spatele meu, dar am stat la finish să-i aștept pe Daniel și pe Andrei, iar apoi am fugit acasă pentru că am realizat că am făcut insolație, iar corpul meu tremura necontrolat din cauza frisoanelor. Am făcut un duș și am revenit pentru scurt timp la linia de finish pentru a îi încuraja pe cei care terminau mai târziu. Din păcate, starea mea fizică nu mi-a permis să rămân mai mult în zona de finish pentru a îi întâmpina pe toți cei care îi consider eroi. Poate relatarea mea nu este ceea ce se aștepta lumea să spun despre cursă, dar cred că alergând un ultra îti izolezi niște trăiri undeva în propriul suflet care probabil se vor reactiva data viitoare.

Noaptea a fost una lungă pentru mine deoarece nu am reușit să dorm din cauza insolației, dar m-am bucurat când i-am auzit pe Emil și pe Dumitru că au terminat cursa cu bine și cred că într-un final am dormit 3 ore.  După festivitatea de premiere am plecat spre casă, dar ne-am și oprit pentru „alimentare” care la mine, nemâncând mâncare solidă de peste 24 de ore, a însemnat ciorbă, cașcaval pane, cârnați și cartofi prăjiți!

Mai sus am povestit despre finish și am menționat festivitarea de premiere. Nu prea îmi place să critic, dar cred că a venit timpul să spun lucrurilor pe nume. Observ, din păcate, în România, un total dezinteres pentru festivitatea de premiere, iar în cazul de față și pentru finish-ul celor care au parcurs peste 100km în alergare. Refuz să cred că toată lumea a plecat acasa și îmi doresc să trag un semnal de alarmă către cei care aleargă, să arate respectul cuvenit celor care au terminat pe podium sau celor care termina o cursă dificilă. Prezența voastră acolo, o strângere de mână, o încurajare, valorează de foarte multe ori mai mult decât premiile în sine. Așa că data viitoare când mai auziți un prieten, cunoscut, apropiat că nu-l interesează festivitatea de premiere, aduceți-i aminte că toți facem parte din aceeași familie, a alergătorilor, și că respectul și admirația față de un rezultat se aduce la premiere, nu pe facebook printr-un comment sau like.

Felicitări tuturor celor care și-au depășit limitele, celor care au alergat primul ultra, celor care și-au îmbunătățit timpul și celor care chiar dacă nu au terminat, au avut curajul să accepte această provocare. Ne vedem pe munte!

Sezonul meu este aproape încheiat, urmând să mai alerg la MPC, dar fără un obiectiv anume, doar că îmi este dor de Piatra Craiului, ratând ultimele două ediții din diverse motive, iar apoi voi fi prezent la Azuga Trail Race în calitate de organizator, dar cine știe, poate vă treziți și cu mine la start.

Vreau să mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături în acest sezon, prietenilor vechi, noilor cunoștințe, oamenilor care au devenit partea din ce numesc familia mea. Lista este lungă și nu aș vrea să ratez pe nimeni, dar vă apreciez și vă iubesc pe toți în aceeași măsură (dacă nu ești sigur că ești pe lista poți întreba!:D).

Acest an nu ar fi fost în nici un caz la fel fără susținerea CompresSport România, Nutrend, The North Face România și Scott, care au crezut în mine chiar și în momentele în care moralul meu era pe undeva îngropat și bine ascuns. Vă mulțumesc!

P.S. Așa cum am promis voi face și o listă cu lucrurile pe care le-am „consumat” la acest ultra. Vă rog să aveți în vedere că eu nu prea mă descurc cu mâncatul în timpul efortului, dar voi lucra să schimb acest aspect.
1. 16x geluri Nutrend (Carbosnack – Endurosnack)

2. 2x Shot BCAA - Nutrend, 3x Gutar – Nutrend

3. Pastile Anticramp - Nutrend și Pastile BCAA - Nutrend („cu pumnul” la Bratocea și Mâneciu)

4. 1x ATP Shot Racer, 1x Detox Shot Racer

5. 2x Coca Cola 0.5L (Bratocea și Mâneciu), 2x Powerade Energyblue (Bratocea și Mâneciu), Apă minerală

6. 1x Clătită cu gem (Mâneciu)
7. 1x Nutrend Carbonex

Acestea au fost produsele pregătite de mine, iar pe traseu am mai mâncat în total o jumătate de banană, am băut un suc cu gust de detergent în Siriu (dar era rece!) și cam asta a fost tot ce am consumat pe durata celor 13 ore.

Privind înainte

Da, recunosc, am fost leneș și nu am avut nici timp și nici chef să scriu. Uneori scriu cu multă plăcere, cu mult spor, dar sunt destule momente în care pur și simplu nu pot, nu vreau, nu am chef. Cred că starea aceasta este influențată și de factori externi. Luna iunie pentru mine a fost foarte agitată, cu multă oboseală, risipă de energie și multe evenimente care nu au ieșit așa cum mi-am dorit. Dar perioada dificilă a trecut, nu foarte bine, dar cel puțin pot privi înainte având impresia că știu ce urmează și că știu ce am de făcut. În rândurile care urmează, vă invit să vă așezați lejer pe scaun/fotoliu/canapea și să citiți „romanul” care urmează pentru că am poftă de scris.

Povestea lunii iunie începe cu Hercules Maraton. Un concurs pe gustul meu, pe care deși l-am alergat în ultimii 2 ani, am considerat că este un test relevant pentru Mont Blanc Marathon. Voi sări peste detaliile legate de deplasare, cazare etc. pentru că ar însemna să fac o postare în 3 episoade gen „Stăpânul Inelelor”.  Hercules este unul din concursurile la care te aștepți ca vremea să fie mohorâtă, ploioasă, să ai parte de ceață, noroi, râuri care inundă potecile și asta nu pentru că asta ar fi dorința organizatorilor, dar pur și simplu de fiecare dată acest concurs așa și-a întâmpinat alergătorii. M-am tot plâns înainte de Hercules că am avut parte numai de curse cu vreme ploioasă și că sper ca la Hercules să se schimbe lucrurile. Știți vorba care spune „ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se întâmple!”, nu-i așa? Eh, de data aceasta Hercules ne-a oferit din plin soare, și când spun din plin mă refer la 30 de grade la ora 10:00, temperaturi pe care eu nu le întâlnisem până atunci pe nicăieri (veneam din Bucureștiul care la momentul respectiv semăna cu Londra, din punct de vedere climatic, nu săriți!). Încă de la primii kilometri am început să simt căldura care parcă mă lovea în ceafă cu un ciocan. După 5km m-am dezbrăcat crezând că va fi mai bine, că așa am văzut eu că fac „băieții mari”, dar nu a avut nici un efect. Să mai menționez că am fost printre puținii temerari care au plecat fără bidon? Bine, bine, nu voi menționa! Au fost multe momente în care simțeam că sunt într-un cuptor, că oricât aș încerca eu să îmi canalizez energia către alergare nu voi avea sorți de izbândă pentru că mai important pentru organismul meu era „auto-răcirea”. A fost o cursă cu adevărat de anduranță, cu multe momente de cumpănă, cu o viteză în minus din cauza temperaturii ridicate, cu multe episoade în care nu mai recunoșteam traseul din cauza nisipului care luase locul noroiului din anii precedenți. Finish-ul și ploaia au venit ca o izbăvire, dar trebuie să recunosc că m-am resimțit teribil după, resimțind din plin oboseala acumulată. 

Timpul a fost unul destul de slab, cam la același nivel cu cel din 2012, dar cu 24 minute mai slab decât cel din 2013. Toți concurenții s-au resimțit din cauza căldurii, singurul care nu a avut probleme a fost Marcel Laza, cel care a și alergat un timp valoros. La final m-am bucurat că am supraviețuit căldurii și am urcat pe podiumul categoriei, pe locul 3, după Viorel Pălici și Bogya Tamas.

Rezultate Hercules

Trecem repede peste episodul Hercules și mergem în direcția Miercurea Ciuc. Ce facem acolo? Ne întoarcem pentru două zile la sportul pe care-l iubim tare mult, dar care te pedepsește groaznic când nu te antrenezi specific. Stați liniștiți că nu m-am apucat de MMA, este vorba de orientare!

Vineri m-am urcat în tren, cu direcția Miercurea Ciuc, iar seara deja alergam prima proba, etapa de Parc Oraș, o cursă rapidă, în viteză (atât ca alergare cât și ca citire a hărții). Prima parte a decurs bine, dar odată ce oboseala s-a instalat au început să apară și greșelile, iar la un sprint dacă faci erori lucrurile se „termină” repede. Evident, eu nu am mai pus mâna pe o hartă de oraș/sprint din luna septembrie așa că știam ce mă așteaptă. Greșeala fatală a venit pe final când din neatenție am sărit peste un post și la final m-am ales cu un mare DSQ. Nu am fost supărat, cam era de așteptat. 

A doua zi la Miercurea Ciuc era cu adevărat specială. De ce? Pentru că după concurs (ștafetă) urma o zi foarte lungă, deoarece trebuia să mă prezint de urgență acasă la prietenul meu Costică Bulgaru pe care „l-a apucat nebunia” și a decis să se căsătorească! Am plecat pe primul schimb al ștafetei (în echipă cu Marius Anghel și Bogya Tamas), iar fizic mă simțeam excelent, dar atunci când alergi mai tare decât poți „procesa” în general nu ies lucruri bune. Pe final am făcut niște greșeli care ne-au scos din lupta pentru medalii definitiv (îmi cer scuze încă odată coechipierilor!). Nici nu am terminat bine cursa că am și sărit în mașina cu Ionuț și Andreea Zincă (nașii) și ca prins vis am ajuns în București, am intrat direct în duș, am îmbrăcat costumul și restul e istorie. Ziua (sau noaptea?) s-au terminat în jurul orei 6:00, după aproape 24 de ore de nesomn, dar cu o petrecere de pomină la activ (Casă de Piatră Costică și Lavinia).

Deci, după un week-end obositor, am decis să îmi iau o perioadă de odihnă bine meritată, trecând și peste problemele din afară vieții sportive. Evident că lucrurile nu puteau să fie așa simple și s-au găsit destule de făcut în această săptămâna (inclusiv învățat pentru carnet), dar foarte important, ultimele pregătiri pentru Retezat Trail Race, skyrunning de România, organizat de „nebunii frumoși” de la Sport La Orice Vârstă, oricare or fi ei!

Trecem peste detaliile organizatorice, peste laude (:D) etc. Eu nu știam ce să fac, dacă să alerg, dacă să alerg traseul mai scurt.. Da, știu, probleme de „fată mare”, dar sunt ale mele, da? Până la urmă am zis că nu strică să fac un antrenament în regim de concurs, promițându-mi că nu voi forța la coborâre și cam asta am făcut. A fost interesant să alerg cursa la 90% din capacitate, să mai arunc un ochi la peisaje (cât mi-a permis vremea), să mai schimb câteva cuvinte pe traseu cu cei cu care mă întâlneam sau care mă depășeau. Totuși am alergat mai tare decât anul trecut (când eram accidentat) și am avut parte de o sosire faină alături de Adi Vălean și Cosmin Szekely, terminând în 4 ore și 10 minute. Să laud organizarea, ziceți? Bine, bine, nu o fac! Dar a fost tare de tot, „e buni” băieții ăștia de la Sport La Orice Vârstă (dacă vreți să-i mai vedeți la treabă vă invit pe 9 august la Vertical Trail Race Bușteni).

Rezultate RTR

Eh și dacă vi se părea că am fost activ stați să vedeți ce urmează!

Duminică seară am ajuns acasă, iar luni m-am plimbat prin București cu Kaj (care a venit din Olanda pentru a alerga la RTR și care a stat la mine câteva zile), marți am pus la punct ultimele detalii (sau așa credeam eu) pentru plecarea la Mont Blanc Marathon. Miercuri dimineață, în formula „pestriță” de patru (eu, Stefan – Saty, Bianca Păunescu și Silviu Bălan) am plecat la drumul cel lung, cam 2200km de lung, către Chamonix, unde urma să alergăm la Campionatul Mondial de Skyrunning. Drumul a fost ca naiba de lung, obositor și deși ne-am permis să ne oprim și să mai „luăm” aer, totuși oboseala s-a instalat. A fost foarte binevenit pit-stopul de la Bregenz (mulțumim Jugu, Giuli, Silvia, Mona) unde ne-am dat fundurile jos din mașină și ne-am relaxat preț de câteva ore, fix ce aveam nevoie să ne încărcăm bateriile pentru restul drumului (eram deja de 24 de ore pe drum). Am vizitat puțin Zurichul care pe mine m-a impresionat plăcut pentru lucruri care nu fac subiectul acestei povești. A urmat o oprire la Montreaux și o baie în lac.

Să nu uit să vă spun, rezervasem un apartament in Chamonix, plătisem cu cardul, dar gazda noastră a decis că în seara dinaintea plecării să anuleze rezervarea și să returneze banii (o fi văzut că suntem români?) așa că am rezolvat cazarea undeva înainte să ieșim din țară, dar am fost foarte norocoși în cele din urmă!

Joi după-masă am ajuns în Chamonix și restul zilelor au fost dedicate odihnei deoarece simțeam că drumul m-a stors de energie. Vremea era superbă, numai bună pentru alergare. Din păcate, nu a fost să fie așa până la final, iar conform prognozei, duminică urma să avem vreme rea, cu vânt și ploaie și chiar ninsoare la altitudini de peste 2000m așa că echipa de organizare a decis să schimbe traseul maratonului, ceea ce ne-a dat puțin peste cap deoarece anunțul a fost făcut undeva sâmbăta seară (Vlad Florin care era și el nu voia să mă creadă când l-am anunțat!)

Somnul a fost destul de scurt, startul fiind la ora 7:00 am fost nevoie să mă trezesc la ora 4:30 și să mănânc foarte repede. Vremea era total opusă ultimelor zile, ploua torențial și temperatura scăzuse sub 10 grade in Chamonix.  Evident au început să apară și emoțiile, mai ales când ne-am aliniat la start și am văzut cine era în jurul nostru. Primii 10 kilometri au fost un fel de plat, cu 200m diferență de nivel pozitivă. Primii 5km au mers foarte bine pentru mine, am alergat într-un ritm bun, dar la kilometrul 6 ceva s-a schimbat. Simțeam că stomacul meu nu este foarte bine, dar nu ar fi fost prima dată când aveam acest „feeling”, dar nu am avut niciodată probleme. De data această însă am avut, încercând să eructez (hai cu neologismele) pur și simplu tot ceea ce mâncasem a ieșit pe gură (îmi cer scuze celor cu stomacul mai slab). M-am speriat puțin nu pentru că am vomitat ci pentru că nu știam de ce și mai ales ce e de făcut. Am continuat să alerg, dar stomacul meu tot nu era bine, iar viteza mea de alergare era în scădere. Am trecut de kilometrul 10 și deși intenționam să iau un gel acolo, nu am reușit pentru că numai gândul de a lua gel îmi întorcea senzația de vomă. Am continuat doar cu un pahar de apă, iar la kilometrul 12 a urmat un nou stop, de data aceasta „în direcția opusă”, simțind nevoia să merg la „budă”. Trebuie să menționez și haiosul situației: poteca pe care trebuia să alerg cotea la stânga, iar poteca pe care m-am dus eu mergea înainte și părea varianta pe care trebuia să alergi așa că eu m-am oprit la budă, dar înainte să apuc să dau pantalonii jos (ghinion!), pe potecă a apărut o „celebră domnișoară” din Africa de Sud, membra a echipei Salomon căreia a trebuit să-i fac semne disperate că nu acolo este traseul! După acest episod parcă mi-am mai revenit și am turat puțin motoarele, ajungând la kilometrul 18 unde am reușit să iau primul gel, mai mult forțat. A urmat o urcare destul de grea pe care m-am comportat foarte bine, dar pe coborârea care a urmat am pierdut foarte mult timp (pur și simplu nu puteam să alerg corect la vale), a urmat apoi o traversare peste drumul asfaltat și o primă urcare de 200m diferență de nivel, pe care am recuperat destul de mult, dar apoi am pierdut tot acel timp pe singura coborâre tehnică. Evident, pe ultima urcare, spre 1900 metri am recuperat timpul pierdut pentru ca pe ultima coborâre să pierd mai mult decât am câștigat. Am terminat cu timpul de 4:32:10, deloc mulțumit, dar atât s-a putut în acea zi așa că singura direcție de urmat este înainte. Florin și Silviu au făcut curse foarte bune, iar în final echipa României a terminat pe poziția 30 în clasamentul pe națiuni, undeva la jumătatea clasamentului.

Per total Mont Blanc Marathon reprezintă o nouă bornă în cariera mea, un eveniment din care am învățat enorm și care mi-a deschis ochii în privința lipsurilor din pregătirea mea.

După cursă m-am relaxat în jacuzzi-ul de la cazare (v-am zis că am avut noroc cu cazarea, nu?), iar mați dimineață am plecat înapoi spre casă. Un drum lung, al naibii de obositor care m-a stors de ultima bucățică de energie, dar care a fost mai suportabil datorită companiei!

Și dacă tot e vorba de companie, mulțumesc  Saty pentru ajutor și pentru bucătăreala și pentru condus și mulțumesc Ionel și mai ales Gloria pentru pastele senzaționale!

Urmează o lună iulie fără competiții majore, cu odihnă multă și sper eu cât mai multe antrenamente la munte.

Credeați că am încheiat? NU!

Week-end-ul ce tocmai a trecut am trecut la executarea planului de mai sus așa că am petrecut doua zile foarte faine pe munte, adunând peste 60km și 5000m diferența de nivel hoinărind prin Bucegi alături de prieteni dragi.

La Mont Blanc Marathon, parte a echipamentului obligatoriu, a fost bidonul cu 500ml de lichid, telefonul, folia de supraviețuire și fluierul. Așa că am optat pentru borsetă și am folosit și testat pentru prima data borseta The North Face Enduro Belt 1 (parte a kitului de participare la Vertical Trail Race Bușteni), care a fost suficient de spațioasă să primească 5 geluri Carbosnack de la Nutrend, fluierul și telefonul și pe care am legat windstopper-ul. Nu mai alergasem de peste 1 an cu borseta la un concurs, dar aceasta s-a comportat foarte bine, fiind foarte stabilă, neavând probleme cu „bălăngănitul” sau cu slăbirea curelei care sa producă mișcare a borsetei.

Dacă tot suntem la capitolul review-uri, weekendul ce tocmai a trecut am mai realizat o premieră, utilizând pentru prima dată rucsacul The North Face Flrace Vest 14 care mi-a depășit așteptările. Eram obișnuit cu rucsacul Salomon cu care am alergat la cursele de ultra, dar Flrace Vest 14 sta perfect pe spate, nu jenează, este un rucsac foarte echilibrat care se așează foarte bine atât pe spate cât și pe partea din fată, având suficient spațiu pentru haine, geluri, mâncare, dar și pentru două bidoane care pot fi folosite pentru hidratare. Abia aștept o cursă lungă ca să îl pot folosi în regim de competiție.

Nu pot încheia fără să mulțumesc celor care mi-au fost aproape în ultima perioadă, celor care cred în mine și care îmi susțin ideile și nebuniile și care îmi dovedesc de fiecare dată că nu sunt singur pe „poteca” mea! De asemenea mulțumesc sponsorilor mei, care prin susținerea lor îmi permit să mă concentrez pe lucrurile importante, asigurându-mi cele necesare pentru concurs: CompresSport România, Nutrend, The North FaceRomânia.

Se anunță o vară incendiară „la câmpie” așa că sper să reușesc să mă ascund în munți cât mai repede!