Am avut nevoie de câteva zile de odihnă, de
câteva zile sa-mi pun ordine în idei, în gânduri și foarte important, în
amintiri. Ciucaș X3, ultra, a reprezentat pentru mine un „wake-up call”. Mi se
pare ca am fost „adormit” tot acest sezon. Am tot încercat să găsesc motive,
să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, dar acum realizez că „peștele se împute
de la cap” este fix zicala care mi se potrivește. Au fost momente în care
picasem așa într-un fel de stare depresivă în ceea ce privește alergarea, nimic
nu se lega. Nu a fost nevoie decât de o cursă reușită la Vatra Dornei pentru ca
dorința de a alerga să reapară (bine, am decis sa-mi las barbă inspirat de Rob
Krar, am zis poate ajută în perspectiva Ciucaș X3 :D). Acum realizez că este o
linie subțire între atitudinea negativă și cea pozitivă și că totul ține de cât
de mult ne dorim să fim cea mai bună versiune a noastră, dar eu uitasem asta o
perioadă.
Povestea mea legată de Ciucaș începe acum 2
ani când am câștigat cursa, dar atunci m-am aruncat cu capul înainte pe un
teritoriu necunoscut și mai și căram în spate un ditamai rucsacul (mă bufnește
râsul când văd pozele de acum 2 ani, cu rucsacul pregătit pentru excursie), dar
am rămas cu niște amintiri frumoase și foarte important cu multe cunoștințe
despre ce înseamnă o cursă de 100km. Timpul a trecut, experiențele s-au adunat,
iar week-end-ul ce tocmai a trecut urma să testez ce s-a schimbat cu Radu în
ultimii 2 ani.
Consider că un element important în pregătire
unei curse foarte lungi este cunoașterea traseului, a elementelor care îl
compun, a zonelor cu probleme, în ideea ca atunci când fizicul începe să
„scârțâie”, terenul să nu producă surprize care să doboare și psihicul. Cu alte
cuvinte, este bine să îți pregătești și mintea, pentru ultima urcare
de exemplu.. (voi reveni la ea la povestea detaliata a cursei).
Imediat după Corcova, am făcut un antrenament pe primii 60km până
la Măneciu alături de Daniel și mi-am readus aminte foarte multe momente ale
experienței de acum doi ani, dar foarte îmbucurător pentru mine a fost faptul
că m-am simțit bine, am avut o alergare fluidă și am reușit să îmi configurez
elementele de spațiu și timp pentru cursa (este doar o exprimare pompoasă
pentru faptul că am împărțit cursa în bucățele mici pe care dormeam să fac un
anume timp). A doua zi nu am reușit să fac cea de-a doua parte, dar mizam pe
faptul că în concurs îmi voi aduce aminte ce și cum și traseul nu mă va
surprinde în nici un fel. Pe această cale trebuie să-i mulțumesc doamnei Maria
Brânză (mama Anei) care ne-a cazat și mai mult decât atât, ne-a fost ca o mamă în cele două zile: Sărut
mâna!
Știu că a fost o introducere lungă și
așteptați detalii despre cursa în sine, dar trebuia să-mi vărs și eu „năduful”
acumulat în ultima perioadă.
Voi face o trecere abruptă către dimineața
cursei, eu nefiind genul care să dau detalii despre drum, mâncare, cazare
etc. Somnul a fost bun, dar nu
suficient, iar trezirea la ora 4:00 ma speria puțin, dar din momentul în care
m-am dat jos din pat m-am simțit conectat și pregătit, fapt care mi-a crescut
puțin moralul și a alungat repede somnul sau dorința de a mă întoarce în pat.
Nu știu alții cum sunt, dar eu îndrăgesc clătitele și am descoperit recent că
sunt un aliment potrivit pentru mine în dimineața cursei (mulțumesc Kincso
pentru că m-ai luminat de la Vatra Dornei) așa că „lăsați clătitele cu gem și
Nutella să vină la băiatu’ !”.
În jurul orei 5:45 ne-am prezentat la start,
iar Alexandra State a făcut o verificare sumară a echipamentului. Echipamentul
meu conținea următoarele (mă voi referi doar la partea de haine, partea de
nutriție o voi detalia la final): frontală (pentru prima oră de alergare pe
întuneric și semi-întuneric), maiou The North Face, mânecuțe CompresSport,
UnderWear CompresSport, pantalon scurt peste, FullSocks CompresSport, pantofi
de alergare Scott Kinabalu 2.0, rucsac The North Face în care am băgat și
jachetă de vânt/ploaie The North Face.
Startul a fost foarte fain, într-o atmosferă
de poveste, dar o poveste care avea să fie diferită pentru fiecare participant
în parte.
Încă de la start mi-am asumat rolul de a îmi îndeplini timpii propuși
pe fiecare secțiune, iar Andrei Preda a fost singurul care m-a urmat, pentru ca
mai apoi Găli să ne prindă din urmă. În această formulă de 3 aveam un avans de
2-3 minute (probabil), pe la kilometrul 8, dar din neatenție și probabil și din
cauza mea (e bine Găli?) am greșit traseul, punând în plus cam 1 kilometru,
înainte de checkpointul de la Valea Stânii. Nu m-am panicat deloc pentru că
știam că este o cursă lungă și este timp, dar nu mă așteptam că dintr-un avans
de 2-3 minute să ajungem la Valea Stânii cu o întârziere de 5 minute față de
primii 3 (Robert, Daniel și Florin). Mi-am luat porția de înjurături și
miștouri de la Găli și mi-am asumat rolul de om care duce trena în urmărire. Am
alergat toată urcarea până la Tabla Buții unde l-am prins pe Florin care ne-a
anunțat că Daniel are în jur de 2 minute în față. A urmat coborârea spre Pasul
Boncuța și mai jos intrarea în Canionul de pe Valea Stânii. Rimtul era ridicat
și probabil se simțea o oarecare disperare în modul în care făceam lucrurile,
dar nu pot să spun că impuneam un ritm care să mă deranjeze, din contră, mă
simțeam bine și puternic. L-am prins pe Daniel în canion, iar între timp Florin
a rămas în urmă. La ieșirea din canion l-am prins și pe Robert care din păcate
a avut și el o mică „eroare de GPS”. Din acel moment s-a format un grup de 4,
un grup care semăna fix cu un tren, eu fiind locomotiva, iar restul vagoanele
care nu-mi permiteau să încetinesc.
A fost o perioadă a concursului foarte
faină, în care m-am deconectat de la gândurile mele legate de cursă și mi-am lăsat
picioarele libere și totul părea atât de natural. În mod cert trebuie să le
propun băieților să repetăm experiența, pentru că în mod cert în acel moment
trăiam momentele cele mai pure ale alergării montane, cu soarele care răsărea
din spatele nostru, rouă din iarbă care ne uda ușor picioarele la fiecare
atingere și 4 nebuni care mai aveau de alergat încă 80 de kilometri până la
destinație. Timpul a trecut foarte repede și deși nu mă uitam la ceas eram
sigur că sunt în grafic. Am trecut rapid de punctul de alimentare de la Cabana
Ciucaș, am salutat în trecere Vârful Ciucaș și a urmat coborârea lungă de 7km
până în Pasul Bratocea (sau erau 3km, Robert?). Am citit pe blogul lui Robert
că această coborâre și modul în care toți patru ne sincronizam l-a inspirat să
se gândească la motivele pentru care alergăm și trebuie să recunosc că și mie
mi-a dat de gândit. Deși eram într-o competiție și una al naibii de grea, în acele
momente picioarele făceau ce știau ele mai bine, mintea era liberă, priveliștea
incredibilă și da, acestea sunt câteva dintre motivele pentru care merită să
alergi, momente Kodak pe care mintea ta le va păstra pentru eternitate.
În Pasul Bratocea am ajuns toți patru în
același timp, dar Robert și Găli au plecat mai repede. Eu și Andrei eram
așteptați de Răzvan Ilie, un alt om căruia trebuie să-i mulțumesc pentru că
datorită lui cursa mi-a fost mai ușoară, ajutându-mă cu tot ce am avut nevoie
în punctele de la Bratocea și Măneciu și mai important reprezenta un reper
important la care îmi doream să ajung mai repede, un mod de a îmi menține
motivația vie.
Revenind la Bratocea, am alimentat (mulțumesc și lui Cozmin
Ardelean pentru prezența inedită) și am intrat în Grohotiș. Eram împreună cu
Andrei și abia așteptam să ies din pădure ca să văd unde sunt Robert și Găli.
Am continuat într-un ritm bun și atunci când am apucat să-i vedem am calculat
că aveau un avans de aproape 3 minute, iar din spate venea tare Daniel care
avea și el undeva la 3 minute în spatele nostru. A fost momentul în care am
scos „arma secretă” din rucsac, iPodul și i-am spus lui Andrei că voi mări
ritmul. Exact asta am făcut, muzica fiind un „boost„ important pentru viteză.
Am trecut de Găli care m-a anunțat că el nu mai continua așa că rămânea doar
Robert în față. Aproape de Vârful Grohotiș a fost ultima dată când l-am mai
văzut pe Robert și avea un avans de 4 minute. Din acel moment cursa mea a devenit
solitară, Andrei pierzând treptat teren până la momentul în care nu l-am mai
văzut.
Un moment care putea schimba soarta acestei curse a fost înaintea punctul
de alimentare de la Stâna Nebunul, unde voluntarul care trebuia să se ocupe de
punct nu reușise să ajungă la timp și nici nu părea că se va descurca să ajungă
de unul singur. Singura soluție care mi-a venit în acel moment a fost să scad
puțin viteza și să îl pun să mă urmeze. A reușit să ajungă la Stână, dar din
păcate pentru mine, toate produsele erau încă în stână. Trecuse ceva timp de
când nu mai aveam apă în bidoane așa că puțin descumpănit de situație l-am
lăsat acolo, dar nu înainte să beau apă din adăpătoare de la stână, o decizie
care putea să se transforme într-un abandon. De ce?
După ce am trecut de
„fatidicul Releu” a urmat coborârea pe forestier către Măneciu, dar problemele
au început să apară la stomac. La fiecare pas simțeam niște dureri intense în
zona abdomenului inferior, apăruseră crampele, iar singurul motiv pe care l-am
găsit este clar apa pe care am băut-o. Au fost 5 kilometri grei, în care
începusem să mă îndoiesc de faptul că voi putea termina cursa cu acele dureri.
Deshidratarea reîncepuse să apară pentru că deși aveam apă în bidon refuzam să
mai beau pentru a nu agrava probleme. Am strâns din dinți și am ajung la
Măneciu unde Răzvan era pregătit să mă întâmpine. Faptul că era acolo mi-a
crescut moralul și pentru câteva secunde nu m-am mai gândit la dureri sau la un
eventual abandon. Norocul meu a fost că acolo era și Radu Cristi care mi-a dat
un Omez, care pe parcurs a mai „îndulcit situația”. Am stat aproape 9 minute în
postul de la baraj (mulțumesc Tibi pentru prezență, a contat enorm să văd o
față cunoscută) și am plecat cu un ecart de 18 minute în spatele lui Robert.
Trebuie să recunosc că din acel moment nu m-am mai gândit la locul 1 ci doar la
faptul că îmi doresc să termin cursa, având în vedere faptul că stomacul meu nu
era pe „roze”.
Despre alergarea din Siriu nu pot spune foarte multe, a fost o
zonă lungă de forestier în care cred ca mi-am rememorat toată viața și deși
muzica încă se auzea în căști m-am surprins de multe ori într-un fel de transă,
cu mintea mea în cu totul altă parte, dar cu corpul încă în mișcare. Am fost
trezit și de Dragoș State care mi-a oferit supa (trebuia să o primim la
Măneciu, dar eu și Robert am ajuns înaintea „cateringului”), dar pe care am
refuzat-o. El mi-a spus că Andrei are 10 minute în spatele meu și din acel
moment am intrat pe modul „panică” deoarece mi se părea că mă mișc foarte greu,
mai ales că la următorul punct am fost anunțat că Robert are 24 minute avans.
Până pe Vârful lui Crai, mintea mea a refuzat să mă lase să alerg, dar de acolo
ușor, ușor am repornit motoarele și ca prin vis m-am trezit iar la Tabla Buții
și apoi urma coborârea spre Valea Stânii. Știam că acolo mă așteaptă prietenul
meu Bulgaru, dar pe drum, trezit pentru o secundă din vis îmi imaginam că acolo
vor fi și Gianina și Alin și Vladuț și Radu mic și cu acest gând am fugit la
vale doar, doar să-mi verific imaginația. Nu mică mi-a fost bucuria când spre
finalul coborârii am văzut-o pe Giani și pe Ingrid, iar apoi în punct era și
Alin. Se pare că dorințele celor care sunt atât de nebuni să alerge un ultra se
pot îndeplini în cele mai ciudate feluri.
Încă trăiam cu impresia că Andrei are doar 10 minute în spatele meu așa
că deși mi-aș fi dorit să mai stau la povești a trebuit să mă urnesc, nu
înainte de a mai lua o pastilă de stomac (durerile reapăruseră pe coborâre).
Probabil aș mai fi stat la povești pentru că știam ce urmează, o urcare brutală,
foarte dificilă, scurtă ca distanță dar al naibii de abruptă și într-o zonă
foarte sălbatică. Un moment care mi-a redat tonusul a fost când am trecut pe
lângă niște corturi, iar cei care campau acolo au început să aplaude. Să fie și
acesta un bun motiv de a alerga 100km? Am tras de mine cât am putut pe această
urcare, mai mergeam în sus, mai aruncam un ochi la vale să văd unde este
Andrei. Dar din spate nu se vedea nimic, iar urcarea s-a terminat într-un
final, iar când m-am uitat la ceas nu-mi
venea să cred. De ce? În toată visarea din Siriu nu mă mai uitasem la ceas
decât la ore fixe când trebuia să iau geluri și nu reușisem să mai calculez un
timp final pentru cursă. După ce știam avansul pe care îl avea Robert ajunsesem
să cred că voi face undeva spre 14 ore, și îmi spuneam singur ca dacă trag tare
va ieși un 13:45, dar când am ajuns în Creasta Zăganului am calculat timpul și
mi-am dat seama că mă pot încadra în planul inițial, de 13 ore și că Robert e
nebun și va face un timp incredibil. Înainte de a o rupe la fugă, m-am oprit și
am scos pietricele din pantofi, pietricele care mi-am dat seama că mă sâcâiau
de vreo 40km și care mi-au produs niște răni urâte în talpă.
Motivat de cele 13
ore am alergat cu sufletul, am trecut de Răscruce, de Cabana Silva și nu îmi
venea să cred că mai am doar 4km până la final. Acum doi ani, în această zona
am plâns la propriu de dureri de genunchi, dar acum mi se părea că zbor (doar
mi se părea). Minutele treceau repede, kilometri nu mai contau, durerea
provocată de rănile din tălpi se disipa și așa am ajuns pe ultima sută de metri
a cursei. Am avut timp pe traseu să îmi imaginez tot felul de scenarii legate
de finish-ul meu, cel mai haios pe care reușisem să-l creez fiind acela în care
scoteam gelurile din rucsac și le aruncam mulțimii. Vă dați seama cum deliram?
Pur și simplu finish-ul a fost simplu, am trecut linia de sosire și după mult
timp sufletul și mintea s-au aliniat într-un joc al mulțumirii și al plăcerii
dincolo de durere.
Timpul final a fost 13:01:20, locul 2, sub vechiul record al
cursei, dar cu aproape o ora mai încet decât noul record stabilit de Robert
(Felicitari!)
La final am aflat că Andrei avea peste 40 de
minute în spatele meu, dar am stat la finish să-i aștept pe Daniel și pe
Andrei, iar apoi am fugit acasă pentru că am realizat că am făcut insolație,
iar corpul meu tremura necontrolat din cauza frisoanelor. Am făcut un duș și am
revenit pentru scurt timp la linia de finish pentru a îi încuraja pe cei care
terminau mai târziu. Din păcate, starea mea fizică nu mi-a permis să rămân mai
mult în zona de finish pentru a îi întâmpina pe toți cei care îi consider eroi. Poate relatarea mea nu este ceea ce se aștepta lumea să spun despre cursă, dar cred că alergând un ultra îti izolezi niște trăiri undeva în propriul suflet care probabil se vor reactiva data viitoare.
Noaptea a fost una lungă pentru mine deoarece
nu am reușit să dorm din cauza insolației, dar m-am bucurat când i-am auzit pe
Emil și pe Dumitru că au terminat cursa cu bine și cred că într-un final am
dormit 3 ore. După festivitatea de
premiere am plecat spre casă, dar ne-am și oprit pentru „alimentare” care la
mine, nemâncând mâncare solidă de peste 24 de ore, a însemnat ciorbă, cașcaval
pane, cârnați și cartofi prăjiți!
Mai sus am povestit despre finish și am
menționat festivitarea de premiere. Nu prea îmi place să critic, dar cred că a
venit timpul să spun lucrurilor pe nume. Observ, din păcate, în România, un
total dezinteres pentru festivitatea de premiere, iar în cazul de față și
pentru finish-ul celor care au parcurs peste 100km în alergare. Refuz să cred
că toată lumea a plecat acasa și îmi doresc să trag un semnal de alarmă către
cei care aleargă, să arate respectul cuvenit celor care au terminat pe podium
sau celor care termina o cursă dificilă. Prezența voastră acolo, o strângere de
mână, o încurajare, valorează de foarte multe ori mai mult decât premiile în
sine. Așa că data viitoare când mai auziți un prieten, cunoscut, apropiat că
nu-l interesează festivitatea de premiere, aduceți-i aminte că toți facem parte
din aceeași familie, a alergătorilor, și că respectul și admirația față de un
rezultat se aduce la premiere, nu pe facebook printr-un comment sau like.
Felicitări tuturor celor care și-au depășit
limitele, celor care au alergat primul ultra, celor care și-au îmbunătățit
timpul și celor care chiar dacă nu au terminat, au avut curajul să accepte
această provocare. Ne vedem pe munte!
Sezonul meu este aproape încheiat, urmând să
mai alerg la MPC, dar fără un obiectiv anume, doar că îmi este dor de Piatra
Craiului, ratând ultimele două ediții din diverse motive, iar apoi voi fi
prezent la Azuga Trail Race în calitate de organizator, dar cine știe, poate vă
treziți și cu mine la start.
Vreau
să mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături în acest sezon, prietenilor
vechi, noilor cunoștințe, oamenilor care au devenit partea din ce numesc familia mea. Lista
este lungă și nu aș vrea să ratez pe nimeni, dar vă apreciez și vă iubesc pe
toți în aceeași măsură (dacă nu ești sigur că ești pe lista poți întreba!:D).
Acest an nu ar fi fost în nici un caz la fel
fără susținerea CompresSport România, Nutrend, The North Face România și Scott,
care au crezut în mine chiar și în momentele în care moralul meu era pe undeva
îngropat și bine ascuns. Vă mulțumesc!
P.S. Așa cum am promis voi face și o listă cu
lucrurile pe care le-am „consumat” la acest ultra. Vă rog să aveți în vedere că
eu nu prea mă descurc cu mâncatul în timpul efortului, dar voi lucra să schimb
acest aspect.
1. 16x geluri Nutrend (Carbosnack – Endurosnack)
1. 16x geluri Nutrend (Carbosnack – Endurosnack)
2. 2x Shot BCAA - Nutrend, 3x Gutar – Nutrend
3. Pastile Anticramp - Nutrend și Pastile BCAA
- Nutrend („cu pumnul” la Bratocea și Mâneciu)
4. 1x ATP Shot Racer, 1x Detox Shot Racer
5. 2x Coca Cola 0.5L (Bratocea și Mâneciu), 2x
Powerade Energyblue (Bratocea și Mâneciu), Apă minerală
6. 1x Clătită cu gem (Mâneciu)
7. 1x Nutrend Carbonex
7. 1x Nutrend Carbonex
Acestea au fost produsele pregătite de mine,
iar pe traseu am mai mâncat în total o jumătate de banană, am băut un suc cu
gust de detergent în Siriu (dar era rece!) și cam asta a fost tot ce am
consumat pe durata celor 13 ore.
