Da, recunosc, am fost leneș și nu am avut nici
timp și nici chef să scriu. Uneori scriu cu multă plăcere, cu mult spor, dar
sunt destule momente în care pur și simplu nu pot, nu vreau, nu am chef. Cred
că starea aceasta este influențată și de factori externi. Luna iunie pentru
mine a fost foarte agitată, cu multă oboseală, risipă de energie și multe
evenimente care nu au ieșit așa cum mi-am dorit. Dar perioada dificilă a
trecut, nu foarte bine, dar cel puțin pot privi înainte având impresia că știu
ce urmează și că știu ce am de făcut. În rândurile care urmează, vă invit să vă
așezați lejer pe scaun/fotoliu/canapea și să citiți „romanul” care urmează pentru
că am poftă de scris.
Povestea lunii iunie începe cu Hercules
Maraton. Un concurs pe gustul meu, pe care deși l-am alergat în ultimii 2 ani,
am considerat că este un test relevant pentru Mont Blanc Marathon. Voi sări
peste detaliile legate de deplasare, cazare etc. pentru că ar însemna să fac o
postare în 3 episoade gen „Stăpânul Inelelor”.
Hercules este unul din concursurile la care te aștepți ca vremea să fie
mohorâtă, ploioasă, să ai parte de ceață, noroi, râuri care inundă potecile și
asta nu pentru că asta ar fi dorința organizatorilor, dar pur și simplu de
fiecare dată acest concurs așa și-a întâmpinat alergătorii. M-am tot plâns
înainte de Hercules că am avut parte numai de curse cu vreme ploioasă și că
sper ca la Hercules să se schimbe lucrurile. Știți vorba care spune „ai grijă
ce îți dorești că s-ar putea să se întâmple!”, nu-i așa? Eh, de data aceasta
Hercules ne-a oferit din plin soare, și când spun din plin mă refer la 30 de
grade la ora 10:00, temperaturi pe care eu nu le întâlnisem până atunci pe
nicăieri (veneam din Bucureștiul care la momentul respectiv semăna cu Londra,
din punct de vedere climatic, nu săriți!). Încă de la primii kilometri am
început să simt căldura care parcă mă lovea în ceafă cu un ciocan. După 5km
m-am dezbrăcat crezând că va fi mai bine, că așa am văzut eu că fac „băieții
mari”, dar nu a avut nici un efect. Să mai menționez că am fost printre puținii
temerari care au plecat fără bidon? Bine, bine, nu voi menționa! Au fost multe
momente în care simțeam că sunt într-un cuptor, că oricât aș încerca eu să îmi
canalizez energia către alergare nu voi avea sorți de izbândă pentru că mai
important pentru organismul meu era „auto-răcirea”. A fost o cursă cu adevărat
de anduranță, cu multe momente de cumpănă, cu o viteză în minus din cauza
temperaturii ridicate, cu multe episoade în care nu mai recunoșteam traseul din
cauza nisipului care luase locul noroiului din anii precedenți. Finish-ul și
ploaia au venit ca o izbăvire, dar trebuie să recunosc că m-am resimțit teribil
după, resimțind din plin oboseala acumulată.
Timpul a fost unul destul de slab,
cam la același nivel cu cel din 2012, dar cu 24 minute mai slab decât cel din
2013. Toți concurenții s-au resimțit din cauza căldurii, singurul care nu a
avut probleme a fost Marcel Laza, cel care a și alergat un timp valoros. La
final m-am bucurat că am supraviețuit căldurii și am urcat pe podiumul
categoriei, pe locul 3, după Viorel Pălici și Bogya Tamas.
Trecem repede peste episodul Hercules și
mergem în direcția Miercurea Ciuc. Ce facem acolo? Ne întoarcem pentru două
zile la sportul pe care-l iubim tare mult, dar care te pedepsește groaznic când
nu te antrenezi specific. Stați liniștiți că nu m-am apucat de MMA, este vorba
de orientare!
Vineri m-am urcat în tren, cu direcția
Miercurea Ciuc, iar seara deja alergam prima proba, etapa de Parc Oraș, o cursă
rapidă, în viteză (atât ca alergare cât și ca citire a hărții). Prima parte a
decurs bine, dar odată ce oboseala s-a instalat au început să apară și
greșelile, iar la un sprint dacă faci erori lucrurile se „termină” repede.
Evident, eu nu am mai pus mâna pe o hartă de oraș/sprint din luna septembrie
așa că știam ce mă așteaptă. Greșeala fatală a venit pe final când din
neatenție am sărit peste un post și la final m-am ales cu un mare DSQ. Nu am
fost supărat, cam era de așteptat.
A doua zi la Miercurea Ciuc era cu adevărat
specială. De ce? Pentru că după concurs (ștafetă) urma o zi foarte lungă,
deoarece trebuia să mă prezint de urgență acasă la prietenul meu Costică
Bulgaru pe care „l-a apucat nebunia” și a decis să se căsătorească! Am plecat
pe primul schimb al ștafetei (în echipă cu Marius Anghel și Bogya Tamas), iar
fizic mă simțeam excelent, dar atunci când alergi mai tare decât poți „procesa”
în general nu ies lucruri bune. Pe final am făcut niște greșeli care ne-au scos
din lupta pentru medalii definitiv (îmi cer scuze încă odată coechipierilor!).
Nici nu am terminat bine cursa că am și sărit în mașina cu Ionuț și Andreea
Zincă (nașii) și ca prins vis am ajuns în București, am intrat direct în duș,
am îmbrăcat costumul și restul e istorie. Ziua (sau noaptea?) s-au terminat în
jurul orei 6:00, după aproape 24 de ore de nesomn, dar cu o petrecere de pomină
la activ (Casă de Piatră Costică și Lavinia).
Deci, după un week-end obositor, am decis să
îmi iau o perioadă de odihnă bine meritată, trecând și peste problemele din
afară vieții sportive. Evident că lucrurile nu puteau să fie așa simple și s-au
găsit destule de făcut în această săptămâna (inclusiv învățat pentru carnet),
dar foarte important, ultimele pregătiri pentru Retezat Trail Race, skyrunning
de România, organizat de „nebunii frumoși” de la Sport La Orice Vârstă, oricare
or fi ei!
Trecem peste detaliile organizatorice, peste
laude (:D) etc. Eu nu știam ce să fac, dacă să alerg, dacă să alerg traseul mai
scurt.. Da, știu, probleme de „fată mare”, dar sunt ale mele, da? Până la urmă
am zis că nu strică să fac un antrenament în regim de concurs, promițându-mi că
nu voi forța la coborâre și cam asta am făcut. A fost interesant să alerg cursa
la 90% din capacitate, să mai arunc un ochi la peisaje (cât mi-a permis
vremea), să mai schimb câteva cuvinte pe traseu cu cei cu care mă întâlneam sau
care mă depășeau. Totuși am alergat mai tare decât anul trecut (când eram
accidentat) și am avut parte de o sosire faină alături de Adi Vălean și Cosmin
Szekely, terminând în 4 ore și 10 minute. Să laud organizarea, ziceți? Bine,
bine, nu o fac! Dar a fost tare de tot, „e buni” băieții ăștia de la Sport La
Orice Vârstă (dacă vreți să-i mai vedeți la treabă vă invit pe 9 august la
Vertical Trail Race Bușteni).
Eh și dacă vi se părea că am fost activ stați
să vedeți ce urmează!
Duminică seară am ajuns acasă, iar luni m-am
plimbat prin București cu Kaj (care a venit din Olanda pentru a alerga la RTR
și care a stat la mine câteva zile), marți am pus la punct ultimele detalii
(sau așa credeam eu) pentru plecarea la Mont Blanc Marathon. Miercuri
dimineață, în formula „pestriță” de patru (eu, Stefan – Saty, Bianca Păunescu
și Silviu Bălan) am plecat la drumul cel lung, cam 2200km de lung, către
Chamonix, unde urma să alergăm la Campionatul Mondial de Skyrunning. Drumul a
fost ca naiba de lung, obositor și deși ne-am permis să ne oprim și să mai
„luăm” aer, totuși oboseala s-a instalat. A fost foarte binevenit pit-stopul de
la Bregenz (mulțumim Jugu, Giuli, Silvia, Mona) unde ne-am dat fundurile jos
din mașină și ne-am relaxat preț de câteva ore, fix ce aveam nevoie să ne
încărcăm bateriile pentru restul drumului (eram deja de 24 de ore pe drum). Am
vizitat puțin Zurichul care pe mine m-a impresionat plăcut pentru lucruri care
nu fac subiectul acestei povești. A urmat o oprire la Montreaux și o baie în
lac.
Să nu uit să vă spun, rezervasem un apartament in Chamonix, plătisem cu
cardul, dar gazda noastră a decis că în seara dinaintea plecării să anuleze
rezervarea și să returneze banii (o fi văzut că suntem români?) așa că am
rezolvat cazarea undeva înainte să ieșim din țară, dar am fost foarte norocoși
în cele din urmă!
Joi după-masă am ajuns în Chamonix și restul
zilelor au fost dedicate odihnei deoarece simțeam că drumul m-a stors de
energie. Vremea era superbă, numai bună pentru alergare. Din păcate, nu a fost
să fie așa până la final, iar conform prognozei, duminică urma să avem vreme
rea, cu vânt și ploaie și chiar ninsoare la altitudini de peste 2000m așa că
echipa de organizare a decis să schimbe traseul maratonului, ceea ce ne-a dat
puțin peste cap deoarece anunțul a fost făcut undeva sâmbăta seară (Vlad Florin
care era și el nu voia să mă creadă când l-am anunțat!)
Somnul a fost destul de scurt, startul fiind
la ora 7:00 am fost nevoie să mă trezesc la ora 4:30 și să mănânc foarte
repede. Vremea era total opusă ultimelor zile, ploua torențial și temperatura
scăzuse sub 10 grade in Chamonix.
Evident au început să apară și emoțiile, mai ales când ne-am aliniat la
start și am văzut cine era în jurul nostru. Primii 10 kilometri au fost un fel
de plat, cu 200m diferență de nivel pozitivă. Primii 5km au mers foarte bine
pentru mine, am alergat într-un ritm bun, dar la kilometrul 6 ceva s-a
schimbat. Simțeam că stomacul meu nu este foarte bine, dar nu ar fi fost prima
dată când aveam acest „feeling”, dar nu am avut niciodată probleme. De data
această însă am avut, încercând să eructez (hai cu neologismele) pur și simplu
tot ceea ce mâncasem a ieșit pe gură (îmi cer scuze celor cu stomacul mai
slab). M-am speriat puțin nu pentru că am vomitat ci pentru că nu știam de ce
și mai ales ce e de făcut. Am continuat să alerg, dar stomacul meu tot nu era
bine, iar viteza mea de alergare era în scădere. Am trecut de kilometrul 10 și
deși intenționam să iau un gel acolo, nu am reușit pentru că numai gândul de a
lua gel îmi întorcea senzația de vomă. Am continuat doar cu un pahar de apă,
iar la kilometrul 12 a urmat un nou stop, de data aceasta „în direcția opusă”,
simțind nevoia să merg la „budă”. Trebuie să menționez și haiosul situației:
poteca pe care trebuia să alerg cotea la stânga, iar poteca pe care m-am dus eu
mergea înainte și părea varianta pe care trebuia să alergi așa că eu m-am oprit
la budă, dar înainte să apuc să dau pantalonii jos (ghinion!), pe potecă a
apărut o „celebră domnișoară” din Africa de Sud, membra a echipei Salomon
căreia a trebuit să-i fac semne disperate că nu acolo este traseul! După acest
episod parcă mi-am mai revenit și am turat puțin motoarele, ajungând la
kilometrul 18 unde am reușit să iau primul gel, mai mult forțat. A urmat o
urcare destul de grea pe care m-am comportat foarte bine, dar pe coborârea care
a urmat am pierdut foarte mult timp (pur și simplu nu puteam să alerg corect la
vale), a urmat apoi o traversare peste drumul asfaltat și o primă urcare de
200m diferență de nivel, pe care am recuperat destul de mult, dar apoi am
pierdut tot acel timp pe singura coborâre tehnică. Evident, pe ultima urcare,
spre 1900 metri am recuperat timpul pierdut pentru ca pe ultima coborâre să
pierd mai mult decât am câștigat. Am terminat cu timpul de 4:32:10, deloc
mulțumit, dar atât s-a putut în acea zi așa că singura direcție de urmat este
înainte. Florin și Silviu au făcut curse foarte bune, iar în final echipa
României a terminat pe poziția 30 în clasamentul pe națiuni, undeva la
jumătatea clasamentului.
Per total Mont Blanc Marathon reprezintă o nouă bornă
în cariera mea, un eveniment din care am învățat enorm și care mi-a deschis
ochii în privința lipsurilor din pregătirea mea.
După cursă m-am relaxat în jacuzzi-ul de la
cazare (v-am zis că am avut noroc cu cazarea, nu?), iar mați dimineață am
plecat înapoi spre casă. Un drum lung, al naibii de obositor care m-a stors de
ultima bucățică de energie, dar care a fost mai suportabil datorită companiei!
Și dacă tot e vorba de companie,
mulțumesc Saty pentru ajutor și pentru
bucătăreala și pentru condus și mulțumesc Ionel și mai ales Gloria pentru
pastele senzaționale!
Urmează o lună iulie fără competiții majore,
cu odihnă multă și sper eu cât mai multe antrenamente la munte.
Credeați că am încheiat? NU!
Week-end-ul ce tocmai a trecut am trecut la
executarea planului de mai sus așa că am petrecut doua zile foarte faine pe
munte, adunând peste 60km și 5000m diferența de nivel hoinărind prin Bucegi
alături de prieteni dragi.
La Mont Blanc Marathon, parte a echipamentului
obligatoriu, a fost bidonul cu 500ml de lichid, telefonul, folia de
supraviețuire și fluierul. Așa că am optat pentru borsetă și am folosit și
testat pentru prima data borseta The
North Face Enduro Belt 1 (parte a kitului de participare la Vertical Trail
Race Bușteni), care a fost suficient de spațioasă să primească 5 geluri
Carbosnack de la Nutrend, fluierul și telefonul și pe care am legat
windstopper-ul. Nu mai alergasem de peste 1 an cu borseta la un concurs, dar
aceasta s-a comportat foarte bine, fiind foarte stabilă, neavând probleme cu
„bălăngănitul” sau cu slăbirea curelei care sa producă mișcare a borsetei.
Dacă tot suntem la capitolul review-uri,
weekendul ce tocmai a trecut am mai realizat o premieră, utilizând pentru prima
dată rucsacul The
North Face Flrace Vest 14 care mi-a depășit așteptările. Eram obișnuit cu
rucsacul Salomon cu care am alergat la cursele de ultra, dar Flrace Vest 14 sta
perfect pe spate, nu jenează, este un rucsac foarte echilibrat care se așează
foarte bine atât pe spate cât și pe partea din fată, având suficient spațiu
pentru haine, geluri, mâncare, dar și pentru două bidoane care pot fi folosite
pentru hidratare. Abia aștept o cursă lungă ca să îl pot folosi în regim de
competiție.
Nu pot încheia fără să mulțumesc celor care
mi-au fost aproape în ultima perioadă, celor care cred în mine și care îmi
susțin ideile și nebuniile și care îmi dovedesc de fiecare dată că nu sunt
singur pe „poteca” mea! De asemenea mulțumesc sponsorilor mei, care prin
susținerea lor îmi permit să mă concentrez pe lucrurile importante, asigurându-mi
cele necesare pentru concurs: CompresSport România, Nutrend, The North FaceRomânia.
Se anunță o vară incendiară „la câmpie” așa că
sper să reușesc să mă ascund în munți cât mai repede!
