A trecut mai mult de o săptămâna de la Zegama
și încă mi se pare că visez, că nu a fost real, dar mă trezesc la realitate
sutele de poze pe care le văd postate, fiecare clip care surprinde atmosfera
incredibilă.
Am auzit de Zegama prin 2006 probabil, de la
Ionuț Zincă și deși pe vremea aceea nu întelegeam cum naiba poate cineva să
alerge 42km cu diferența de nivel, cumva ideea mi-a rămas adânc întipărită în
minte. Odată cu explozia alergării
montane de la noi și implicit și revenirea mea în sport, visul Zegama devenise
un deziderat, un concurs la care visam dar un vis pe care nu speram să îl ating
prea curând.
Dar mulțumită lui Ionuț Zincă (pentru a câta
oara?), lui Giorgio Pesenti și clubului Valetudo Skyrunning Italia am ajuns să
fiu pe lista celor care au alergat acest concurs fabulos.
Sincer nu știu de unde să încep povestea
cursei și cred că aș putea să continui cu introducerea la nesfârșit doar ca să
umplu paginile.
După câteva zile petrecut în Zaragoza
(Mulțumesc familie Mărginean pentru găzduire și mamei lui Marius Anghel care
mi-a gătit tot ce mi-am dorit în perioada petrecută acolo), am ajuns sâmbătă la
Beasain (Gracias Pepe), lânga Zegama. Totul a trecut rapid, am ridicat kit-ul
și fără să îmi dau seama deja dormeam cu gândul la concurs.
După semi-eșecul de la EcoMarathon am tras
niște învățăminte puternice și am decis să iau toată presiunea de pe mine, să
mă bucur de ce urma să se întâmple cu mine chiar daca rezultatul nu ar fi fost
cel mai bun posibil, dar nu am vrut să mai trăiesc acea suferință de la Eco.
Ca prin vis m-am trezit la start, lângă numele
mari ale alergării montane, personaje pe care le vedeam doar pe internet și
asta a accentuat starea de visare. Am plecat încet și am fost depășit cum nu mi
s-a întâmplat niciodată, dar mereu îmi spuneam că voi recupera mai târziu.
Primul „wake-up call” l-am avut la kilometrul 6, când am auzit un vuiet puternic
și m-am speriat. Era primul grup de oameni care veniseră să încurajeze
alergătorii. Evident, de emoție și din cauza noroiului (ah am uitat să vă spun,
a plouat mult în ziua concursului pe lângă faptul că Țara Bașcilor este
recunoscută pentru cantitatea mare de precipitații atmosferice pe durata
întregului an) care uneori depășea genunchii.
Deci m-am făcut puțin de râs căzând chiar înainte de grupul de
suporteri, dar m-am ridicat și am continuat să alerg, iar energia pe care o
primeai era incredibilă și pentru câteva clipe parca prindeai aripi! Coborârile
au fost foarte grele pentru mine deoarece nefiind în față, terenul s-a
transformat într-un fel pârtie de schi, noroiul și iarba creând un melanj
foarte dificil de abordat.
De aici am revenit la visare, iar oricât de
mult am încercat să depășesc, poteca a devenit prea îngustă și oamenii din fața
mea prea mulți. Al doilea șoc l-am avut la kilometrul 20, de unde începea
urcarea principală spre Aizkorri. Aici și mai mulți oameni și mai multă gălăgie
și mai multă adrenalină și încă un „wake-up call”. Am tras destul de tare pe
urcare însă fără să „explodez” de efort. Eh și sus totul a intrat în ceață la
propriu. Zona de creată știam că nu mă avantajează (zone foarte tehnice, cu
stâncă și o potecă aproape inexistentă), dar situația a fost și mai dificil de
abordat din cauza ceții, a ploii, a vântului și a faptului că stânca era extrem
de alunecoasă. Aceasta este zona în care am pierdut cel mai mult timp deși și
după ce am ieșit din zona tehnică, pe o coborâre care în mod normal nu mi-ar fi
pus probleme, am căzut de 3-4 ori pentru că efectiv fugeau picioarele de sub
mine, iar fundul lua contact cu solul. Starea de visare s-a încheiat la
kilometru 29 când m-am uitat prima dată la ceas și am calculat că nu mă voi
încadra în timpul de 5 ore și 20 de minute. Din acel moment am început să turez
motoarele, să alerg cât mă țin picioarele. Evident că noroiul m-a mai pus în
fund sau în cap de încă 2-3 ori pe ultima coborâre, dar nu prea mai conta, deja
eram obișnuit și foarte concentrat să alerg cât mai tare. În sinea mea speram
ca distanța să nu fie chiar de 42km și așa poate mă voi încadra în timp, dar nu
a fost să fie, terminând cursa în 5:22:00.
Știu că mulți s-ar fi așteptat să spun o
poveste mai detaliată, dar sunt prea multe elemente în mintea mea, de la noroi,
la atmosfera, puncte de hidratare, oameni pe traseu, organizare, pasiune,
emoție, stil de viață etc. Fiecare dintre aceste elemente creează fenomenul
Zegama care probabil este una dintre cursele speciale de alergare care trebuie
să fie în „bucket list-ul” fiecărui alergător montan. Fiecare element m-a
vrăjit pur și simplu și am plecat acasă cu gândul că dacă Zegama nu exista în
mod cert ar fi trebuit inventată. Am visat la această cursă, m-am simțit bine,
m-am bucurat de alergare și de fiecare secundă petrecută în noroi și consider
că deși nu am performat, am câștigat într-o singură cursă experiența cât din
alte 10 la un loc.
Încă visez… Zegama es Zegama!
