I survived Iceland –
este o frază pe care am citit-o pe un tricou care se
vindea în magazinele de suveniruri din Reykjavik și care mi-a rămas în minte.
S-a potrivit perfect cu ceea ce am experimentat pe perioada șederii mele în
Islanda. Este poate pentru prima dată când voi spune o poveste atât de
detaliată a aventurii mele, dar merită cu prisosință.
Drumul a început pentru mine de joi la prânz
și a pornit din Otopeni cu escala în Copenhaga și mai apoi Reykjavik.
Deși
drumul a durat destul de mult (am avut și de așteptat în jur de 4 ore în
Copenhaga). În aeroportul din Reykjavik am avut de asemenea de așteptat doi
prieteni care veneau cu o altă cursă. Primul sentiment pe care l-am trăit cu
referire la Islanda a fost nedumerirea organismului meu care încerca să se
adapteze la faptul ca la ora 24 încă era lumină afară. Din aeroport am luat un
autocar mare până în oraș și de acolo cu un microbuz la hotel. Este totuși
dificil să păstrez denumirea de hotel pentru locul unde am dormit și voi
explica imediat de ce. Prețul a fost de 39euro pe noapte și aveam mai apoi să
aflu că sistemul se numește bed&breakfast (vă rog să îmi scuzați ignoranța
și neștiința). Practic asta însemnă că dormi într-o camera (la comun cu alte
persoane) și nu primești nimic cu care să te învelești (repet – preș 39
euro/noapte, acesta fiind unul dintre cele mai accesibile prețuri pentru cazare
din Reykjavik). Am intrat în cameră pe la ora 1:15 și m-am speriat să descopăr
că aveam un coleg de cameră (care s-a dovedit a fi din Danemarca), iar imediat
mi-am luat patul în primire, m-am schimbat de haine și am început să caut ceva
cu care să mă învelesc (colegul mi-a confirmat că trebuie să plătesc pentru
acest privilegiu). Soluția mea a fost să mă îmbrac bine și să mă învelesc cu
prosopul (în general nu iau prosop după mine în deplasări dar m-am bucurat că
de data asta am fost inspirat). Am dormit foarte bine deși pe la jumătatea
nopții a mai apărut un alt coleg de cameră (care s-a dovedit a fi american).
Dimineața am luat micul dejun și după siestă am plecat în direcția sălii de
sport a orașului pentru a ne ridica kit-ul de concurs și a rezolva restul
detaliilor cu privire la transportul spre concurs. Trebuie să menționez că
cerul era înnorat și pentru ziua cursei se prognoza ploaie încă de la start și
zăpadă destul de multă în zona celui mai înalt punct al cursei. După ce am
ridicat kit-ul am consultat lista de start și din păcate din cauza faptului că
m-am înscris mai târziu, am fost repartizat în ultima grupă valorică (care
pleca la 10 minute de primii participanți) și asta m-a demoralizat puțin pentru
că știam că voi avea de depășit destul de mulți concurenți (Organizatorii au
anunțat 306 concurenți la start, din care 125 străini).
Evident a urmat o masă de prânz în care am
făcut o încărcare cu carbohidrați (și am făcut cunoștință cu prețurile uriașe
din Islanda) iar apoi un somn de prânz foarte odihnitor. Seara am ieșit la
plimbare și la masă dar am revenit rapid în cameră pentru că la ora 4:30 urma
să plece autocarul spre locul de start. Între timp în cameră s-au produs
schimbări, americanul a plecat și a venit o tipă tot de aceeași naționalitate.
Mi-a povestit că a făcut traseul pe care urma să alerg, în 3 zile, iar când
i-am spus că planul meu este undeva în jur de 5 ore s-a închinat: „You are
crazy!” și s-a băgat la somn, nu înainte de a mă anunța că ea sforăie destul de
tare. Mi-am pus căștile în urechi, am pus perna pe cap și am tras prosopul
peste mine. Somnul nu a fost foarte odihnitor deoarece mă trezeam destul de des
să schimb melodiile dar cred că per total am dormit suficient de bine. La 4:15
eram în locul de unde plecau autocarele și la 4:30 eram deja porniți la drum.
Trebuie să menționez încă odată că afară era lumina exact ca în timpul zilei.
Pe drum ne-am oprit la o pensiune unde am luat micul dejun (asta în jurul orei
de 6:30) iar la ora 8:30 eram în zona de unde se dădea startul. În ultima clipă
am decis că între tricoul CompresSport și windstopper să mai iau o bluză de
corp (inspirată alegere) iar după o scurtă încălzire m-am așezat în grupul 3
pentru start. Cursa în sine pentru mine
are un istoric ciudat. Am plecat tare și am tot depășit persoane până aproape
de kilometrul 20 când în sfârșit am putut să alerg în ritmul meu. Din păcate nu
foarte multă lume a reacționat la faptul că veneam mai tare din spate și de
foarte multe ori a fost nevoie să aștept momentul potrivit să pot depăși.
Ploaia și vântul au apărut încă de la start iar zăpada și-a făcut apariția pe
la kilometrul 6 și a ținut până spre kilometrul 14. În această zona mi-a trecut
pentru prima dată prin cap că nu aș putea sa termin cursa deoarece din cauza
vântului temperaturile erau sub 0 grade iar mie mi se făcuse extrem de frig. Am
tras tare de mine în încercarea de a mă încălzi iar după kilometrul 15 zăpada a
dispărut complet și vântul s-a domolit (pentru un timp) astfel încât am putut
să mă încălzesc. Am studiat profilul cursei foarte intens și credeam că din
acel moment voi alerga la vale dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea
din teren. Au fost foarte multe zone de PLAT, plat cât vedeai cu ochii. Și dacă
nu era de ajuns ploaia a reapărut, vântul și el (din față evident) și nu s-a
mai oprit până la final. Dacă platul și condițiile meteo nu erau suficiente din
acest moment am intrat pe zona vulcanică, cu rahat de vulcan (cenușa vulcanică
udată de ploaie care s-a transformat într-un noroi nisipos prin care era extrem
de greu să alergi).
De la kilometrul 21 am avut în fața mea un
alergător (care s-a dovedit a fi un tip din Anglia, Robert Shaw) și pe care
m-am chinuit să îl prind în jur de vreo 22km. La punctul de alimentare de la km
21 aveam pe ceas 2 ore și 15 minute și 915 m diferență de nivel pozitivă (am
pierdut în jur de 20 de minute față de viteza mea normală). Nu vreau să uit
faptul că am trecut prin aceste zone și vreo 4-5 râuri (direct prin apă) din
care două cu apa până aproape de brâu (organizatorii au legat cordeline de care
să ne putem ține).Am reușit să îl depășesc spre final pe Rob și nu m-am mai
uitat înapoi. A fost una dintre cele mai grele curse din viața mea și asta
datorită condițiilor meteo în principal dar și a terenului care a fost diferit
față de ce mă așteptam dar și față de orice alt teren pe care am alergat până
în acest moment. Am terminat cursa in 5:36:12, pe locul 11 la general și 4 la
categoria de vârstă dar chiar nu a mai contat pentru că eram doar fericit că
pot să stau la căldură.
După
cursă am avut ocazia să stau la povești cu foarte multe persoane noi, din toate
colțurile planetei. Toți erau mirați ce caută nebunul din România atât de
departe de casă. De asemenea am aflat că traseul pe care am alergat este inclus
în top 20 „hiking routes” de către National Geographic. Îmi pare rău că nu am
putut să admir mai mult peisajul dar ar fi fost foarte greu să îmi ridic capul
din pământ în foarte multe momente ale cursei. Am ajuns înapoi în Reykjavik în
jurul orei 23 (și evident că tot pe lumină) și am mers direct la somn, de data
această în altă cameră. Aici am descoperit că am colegi de cameră din Spania
(Ivan, cu care aveam să mă și împrietenesc foarte repede), Rusia (care era în
zonă pentru un program de protecție a balenelor) și două colege din Danemarca
(care nu au fost foarte comunicative). Am dormit foarte adânc și m-am trezit
duminică destul de fresh. Am ieșit la micul dejun și apoi evident am revenit în
camera unde am dormit iar. În jurul prânzului am mers la magazin să cumpăr de
mâncare (evident m-am șocat iar la prețurile pe care le oferă Islanda) și iar
la somn. Pe seară am ieșit cu Ivan la masă (știa el un fast-food cu cele mai
mici prețuri din Islanda – aproape 8 euro un Hamburge și o porție de cartofi
prăjiți) și l-am surprins prin faptul că am făcut cinste cu un desert (i-a
povestit mamei lui pe skype faptul că un român se poartă atât de frumos cu el
și mai ales faptul că știu atât de multe lucruri despre Spania). Am adormit destul
de devreme deși dormisem foarte mult în ultimele ore și la ora 4:45 am plecat
spre aeroport. Direcția era iar Copenhaga, de acolo Viena și apoi București. La
Otopeni am avut pentru prima dată în viața mea (și spre că și ultima) „ocazia”
să stau să aștept bagajul și acesta să nu apară. Din păcate acesta a rămas la
Viena. Nu asta ar fi fost problema dar eu ieri seară (marți) trebuia să fiu
deja în tren spre Cluj și de acolo să plec cu mașina spre Italia (Skrunning European
Championships).
Tot echipamentul meu de concurs era în geantă ca să nu mai
vorbesc de restul hainelor. Am fost nevoit să schimb planurile din mers așa că
nu voi mai alerga la Dolimites Skyrace și voi merge doar la Trans D’Havet
(etapa de ultra din cadrul Skyrunning European Championships), iar în acest week-end
voi merge la 7500și voi alerga pe traseul de hobby (fie în echipă fie în afara
concursului).
Islanda a fost o experiența interesantă care
îmi va rămâne mult timp în memorie din foarte multe puncte de vedere. Este o
țară superbă din punct de vedere al cadrului natural dar și o țară extrem de
scumpă pentru majoritatea europenilor.
Mă bucur foarte mult că genunchiul nu îmi mai
face probleme dar am resimțit în cursă faptul că în ultima lună nu am mai făcut
antrenamente de plat, iar în cantonamentul din Bulgaria m-am axat pe o
încărcare foarte mare cu diferență de nivel, în perspectiva curselor de
skyrunning ce vor urma.
Această deplasare nu ar fi fost posibilă fără
sprijinul unor oameni de bine care cred în mine și care au promis că mă vor
ajuta și de acum înainte și de asemenea fără ajutorul sponsorilor CompreSsport
(pantalonii roșii au făcut furori – am depășit
o tipă din Anglia pe o urcare și am remarcat că are windstopper ca al meu și
i-am spus „Nice jacket!” iar răspunsul ei a fost absolut genial având în vedere
locul și condițiile: ”And you have a nice ass!”),Sponser Sport Food România și
La Sportiva România.
Mulțumesc tuturor pentru încurajări și pentru
cuvintele frumoase de felicitare!
