După cum știți la Hit the Top am suferit o
accidentare care nu mi-a dat pace la ultimele concursuri. Înainte de Retezat
Trail Race eram foarte optimist că genunchiul a revenit la turație maximă și
eram pregătit pentru o cursă cu un profil adevărat de skyrunning.
Evident că socoteala de acasă nu s-a potrivit
cu cea din târg. Vineri după-masă, la alergarea obișnuită, din pre ziua cursei,
am simțit dureri deja în genunchiul drept chiar pe zona de forestier. Am tăcut
din gură și am ținut lucrurile pentru mine sperând ca în ziua cursei să se
producă minunea.
Timpul până la startul cursei a trecut foarte
greu dar în cele din urmă numărătoarea a început..10..9…3…2…1… Start! S-a
plecat foarte tare (undeva la 3min/km) dar am mers și eu evident aproape de
acest ritm. Pe prima parte de urcare genunchiul a fost bine, alergând mare
parte din forestier cu Gălițeanu lipit de mine. După primul punct de alimentare
am fost depășit de Găli și mai apoi de Bălan. După puțin timp am fost ajuns și
de Nicușor Jinga, care a trecut și el de mine. Deja genunchiul începuse să dea
semne de neliniște. Am fost ajuns și de Cristi și Florin Jitaru și am mers cu
ei până pe zona de creastă unde efectiv genunchiul meu refuza să mai asculte.
Nu aveam deloc stabilitate și simțeam dureri în zona exterioară a genunchiului.
Am fost lăsăt în urmă imediat și mai apoi depășit și de alți concurenți.
Ideea abandonului deja începuse să apară în mintea mea, iar toată coborârea spre Cabana Buta a fost o luptă lăuntrică între rațiune si orgoliu. La Cabana Buta am avut chiar gândul nebunesc să fur o bicicletă (a celor de la duathlon) și sa merg pe ea până acasă. Dar orgoliul a câștigat de această dată și am decis să strâng din dinți pentru că nu doream să „stric” echipa. Trebuie să menționez că înainte de cabană efectiv am căzut în șanț. Din cauza faptului ca genunchiul meu era slăbit, a fost nevoie de un singur moment de neatenți și am călcat pe marginea potecii dar nu am reușit să mă „țin” din genunchi și am căzut lovind în căzătura si genunchiul stâng. Sunt sigur că dacă ar fi fost cineva in preajma mea ar fi avut o imagine demnă de filmele de comedie (eu ieșind din șanț, de sub brazi). Prima urcare de după Buta a fost pentru mine ca o binecuvântare deoarece pentru un scurt moment am crezut că un miracol s-a petrecut și genunchiul nu mai doare. Dar a fost o impresie greșită deoarece odată începută urcarea principală spre Custura, din cauza faptului că eram nevoit să ridic piciorul destul de mult și să țopăi pe stânci, durerea a reapărut. Totuși îmi doream ca urcarea să nu se termine pentru că îmi era efectiv groază de coborârea spre forestier. Pe vârf am fost ajuns și de Robert Hajnal care după 2-3 vorbe a „prins aripi” și a zburat la propriu pe coborâre.
Nu aș
vrea să povestesc foarte multe despre acea coborâre. Mulți s-au plâng ca este
grea dar pentru mine a fost oribilă deoarece am fost nevoit să alerg doar în
piciorul stâng pentru că dreptul durea al naibii de rău. Mi s-a părut că trece
o eternitate până la forestier mai ales că m-am tot uitat în urmă și nu se
vedea nici o persoană. Nu cred și nici nu îmi doresc să mai alerg vreodată
plângând, urlând și blestemându-mă de durere dar asta este realitatea. Singurul
lucru care mă mai motiva era ideea că în curând voi ajunge la forestier și mai
apoi la finish. Pe forestier am alergat foarte încet pentru că și acesta este la
vale. Singurul moment în care am alergat mai tare a fost atunci când drumul a
început să urce. Cred că mi-aș fi dorit să nu se mai termine acea parte de
forestier. Am terminat efectiv chinuit și cu dureri mari la genunchi în 4:21:40
ocupând locul 15 la general și locul 2 cu echipa La Sportiva România (le
mulțumesc și le cer scuze coechipierilor încă odată).
Despre organizare sunt sigur că fiecare are
ceva de spus, fie de bine sau de rău, dar țin să mulțumesc oamenilor deosebiți
care m-au inclus în proiectul lor: Luci și Chris! Multe mulțumiri lui Ionuț
Zincă pentru tot suportul asigurat (chiar dacă el nu a putut fi prezent fizic
din cauza accidentării, el a fost alături de noi cu siguranță) și multe
mulțumiri La Sportiva!
De asemenea la RTR am alergat pentru prima dată în cel mai nou model La Sportiva (Q-Lite) și trebuie să spun că așteptam de foarte mult acest moment. Talpa o cunoșteam foarte bine (anul trecut am alergat cu La Sportiva C-Lite) iar cu partea superioară de la Quantum acest model devine exact ce are nevoie un alergător montan în acest moment: aderență, stabilitate, respirabilitate și toate acestea la doar 260 grame!
Deși mi-aș fi dorit enorm să alerg la Maraton
Apuseni (pentru că este un concurs pe care eu îl îndrăgesc) anul acesta am
renunțat la aceasta idee (de data asta rațiunea a câștigat) pentru că de luni
începe o perioadă importantă pentru mine, două săptămâni de cantonament la
Borovets, Bulgaria unde voi încerca să pregătesc Europenele de Skyrunning din
Italia.