Este extrem de greu să spui povestea unui
ultra maraton. Este cu atât mai greu să spui povestea unui eșec fără ca fiecare
cuvânt să doară. Dar eu am trăit dezamăgirea eșecului la un ultra maraton.
Virgin Forest Ultra Trail 2012 urma să fie
„cireașa de pe tortul” sezonului meu competițional 2011-2012. Am plecat spre
Grecia plin de speranță și de energie pozitivă pe care o simțeam atât în
interior cât și din exterior, datorită prietenilor care m-au susținut fiecare
în felul său.
Drumul a fost destul de obositor deși nu
extrem de lung. În dimineața zilei de vineri am ajuns în Paranesti în formație
completă. Alături de mine au mai participat la ultra maraton Daniel și Andrei
Țale iar la tura scurtă Pasol și Corina. Am tot încercat să dorm și am reușit
lucrul acesta doar în reprize deoarece am fost cazați la comun cu alți
alergători și fiecare avea propriile tabieturi în timpul zilei, numai noi însă
doream sa dormim. După somn am mers împreuna cu Daniel și Andrei să facem
puțină mișcare de dezmorțire chiar pe prima parte a traseului. Seara am mers la
pasta party dar deja stomacul meu nu prea mai vroia paste după 2 zile cu așa
ceva în meniu. În jurul orei 22 s-a stins lumina însă din păcate pentru mine nu
eram suficient de obosit încât să nu aud sforăitul din jurul meu care venea cam
din 3 direcții. Am dormit în reprize de aproximativ o oră și jumătate. La 4
dimineață ne-am trezit puțin înainte ca forfota să înceapă. Ne-am echipat și am
mâncat repede din mâncarea pusă la dispoziție de organizatori.
Câteva poze și încurajări și deja m-am trezit
la linia de start. Știam foarte bine care sunt favoriții acestei curse (nici nu
erau greu de remarcat). Am plecat destul de tare, dar într-un ritm care mie în
general îmi face bine. Startul fiind la ora 6 urma să alergăm prima parte pe
întuneric dar asta nu m-a deranjat. M-am poziționat încă de la start în spatele
primului grup de 5 persoane, pentru ca după 2 km sa îi ajung din urmă. Au fost
foarte surprinși când mi-au adresat câteva cuvinte în greacă și eu le-am
răspuns în engleza dar mai ales când au auzit de unde sunt (aveam să aflu mai
târziu că se tot interesau la punctele de alimentare dacă știe cineva cine e
românul cu care au vorbit). Am stat lângă ei până la km 5, dar aici am greșit
puțin traseul din cauza lor iar când am revenit pe traseu erau foarte nervoși
și au călcat pedala de accelerație. Aș fi putut să continui în ritmul lor dar
pentru mine acela nu era ritm de ultra (s-a dovedit pe parcurs ca nici pentru ceilalți).
Odată intrați în pădure m-am trezit singur, aflându-mă pe locul 7. Am mers
singur până în momentul în care s-a luminat ușor și am renunțat la lanternă.
Încă nu am fost depășit de nimeni doar că am avut ca pacemakeri 3 vaci care nu
vroiau să iasă din poteca și care s-au încăpățânat să alerge în fața mea
aproape 2 km de coborâre (aștept pozele cu nerabdare). Pe următoarea urcare am
început deja să am probleme. Corpul meu dădea primele semne ca nu este mulțumit
de ce urma să îi fac. Pentru prima dată în viața mea am simțit în timpul unei
curse nevoia de a mă întinde și de a trage un pui de somn, asta în condițiile în
care aveam la bord un Red Bull băut înainte de start. Am luat un activator și
ușor ușor mi-am revenit însă coborâsem pe locul 12. A urmat o porțiune foarte
tehnică, sus-jos-sus-jos la distanțe foarte scurte și multă stâncă. Abia îmi
revenisem după problema cu somnul că organismul meu a decis că vrea la budă. Am
rezolvat repede și problema asta și am continuat să alerg dar tot trăiam cu
impresia că ceva nu e în regulă. Am ajuns și pe un drum forestier pe care
Andrei l-a comparat cu urcarea de la Eco spre Cheile Grădiștei. Am mers binișor
pe drumul acesta doar că a apărut altă problemă: jambierele de compresie cu
care am alergat nenumărate curse în acest an au început să mă strângă în zona
boltei/arcului. Chiar nu mai știam ce să cred în acele momente însă nu am
renunțat și am strâns din dinți reușind cumva să blochez durerea sau să mă
obișnuiesc cu ea. La punctul 5 de alimentare am prins 2 concurenți din fața mea
care mi-au spus că urmează o urcare destul de grea. Știam de asemenea că
distanța până la următorul punct este de 15km așa că m-am alimentat bine. Am început
urcarea și îi aveam pe cei 2 în fața mea. I-am prins iar și i-am și depășit însă
spre surprinderea mea o ușoară crampă a început să apară pe zona inghinală a
piciorului drept (aici gelul cu BCAA de la Sponser a fost de mare ajutor). Am
rămas în urmă și mare parte din creastă am mers singur. Asta până ca prin
minune corpul meu și-a revenit și am început să prind viteză. I-am prins pe cei
2 și deși aș fi putut să îi depășesc am ales să stau în plasa lor. Odată ieșiți
din potecă de creastă am dat în drum forestier și aici am depășit si m-am
distanțat vizibil fața de cei 2. Eram pe locul 10 și mă simțeam bine. După
postul 6 de alimentare am continuat pe drum însă ca de obicei corpul meu m-a pus
iar la încercare. Nu era destul că resimțeam periostita la piciorul drept dar
am început să o simt si la piciorul stâng. Mi se părea efectiv ca se desprinde
carnea de pe tibie! Nici asta nu m-a oprit și am mers și mai bine iar aproape
de postul 7 (punct principal în care se putea mânca) am prins încă 2
alergători, din care unul era Nikos Kostopoulos. În punctul de alimentare am
ajuns în poziția 8 dar 2 dintre concurenți au plecat extrem de repede iar eu
care plănuiam să mănânc bine aici nu am mâncat decât jumătate de supă. Am
apucat în schimb să umplu rezervorul cu isotonic Sponser, pe care îl trimisesem
într-o pungă în acest punct de alimentare. Eram deja la km 61. De aici a urmat
o urcare foarte grea dar pe care efectiv am zburat depășind iar pe cei 2 care
apucaseră să plece înaintea mea din punct. Mă simțeam bine muscular iar urcarea
chiar mi-a prins bine. Am ajuns în punctul 8 de alimentare iar în spate nu se
mai vedea nimic. Am fost anunțat că sunt pe locul 8 la 10 minute de locul 7. A
urmat încă o urcare susținută și de acolo o porțiune de curbă de nivel destul
de grea. Odată terminată curba de nivel a început coborârea dar deja începusem
să resimt o înțepătura în genunchiul stang, însă am considerat că este normal
având în vedere că mă apropiam de 70 km alergați. Am continuat destul de tare
la vale, pe un drum forestier. Am ajuns într-un mic punct de alimentare de unde
urma o coborâre de 1km până la punctul de alimentare de la km 71. Însă ceva
parcă s-a rupt pe această coborâre. Genunchiul a cedat din senin și nu am mai
fost capabil să stau în picioare. Nikos a trecut pe lângă mine și a încercat să
mă ajute dar nu avea rost. Singurul lucru de care am fost capabil în acel
moment a fost să mă așez în fund și să plâng. Nu știu dacă plângeam de durere,
de oboseală sau din orgoliu dar cert este că mă simțeam gol, iar acest
sentiment de goliciune încă există. Timpul la momentul abandonului era de 8ore
42min și 30 secunde (70Km). Nu am putut
să cobor și am fost nevoit să mă întorc la deal de unde oamenii au fost extraordinari
și m-au dus cu mașina la punctul principal de alimentare. Acolo am fost luat
înprimire de o armată de oameni care m-au așezat pe un pat (da existau paturi
în punctele de alimentare). M-au controlat la genunchi, mi-au bandajat piciorul
dar asta nu a fost tot. Nu mai conteneau să mă încurajeze și să îmi ofere orice
de pe lumea numai să nu mai fiu supărat. În sinea mea eram foarte nervos pe
această atitudine însă nu pot decât să le mulțumesc pentru această atitudine
incredibilă fața de mine (chiar și a doua zi m-am întâlnit cu ei în oraș și au
spus că mă așteaptă mai pregătiți anul viitor și că regretă că nu au putut face
mai mult încât să continui cursa). Între timp am primit și companie, prima
concurentă de la fete a fost nevoită să abandoneze din cauza unei căzături
urâte și a unor bătături. Mi-a părut foarte rău pentru ea însă mi-a făcut
plăcere să discut cu ea despre cursă și mai ales despre Rodopi Ultra Trail
despre care am obținut informații pentru Cornelia David, care va participa la
această cursă. De aici ne-au transportat cu mașina la un refugiu pentru a nu
avea probleme cu frigul. La acest refugiu am fost întâmpinați de alte persoane
care deși nu vorbeau engleză s-au comportat la fel de frumos cu mine, fiindu-mi
rușine că îi refuz când îmi ofereau mâncare sau de băut.
De aici am fost dus de altă persoană în
Paranesti unde am ajuns la timp să prind finish-ul campionului Nikolos
Kalofyris.
De asemenea m-am bucurat enorm când am aflat
că la cursa de 35 km, Corina a terminat pe locul 2 la general. A urmat pentru
mine o perioadă a nopții în care am făcut potecă între cazare și finish pentru
a îi aștepta pe Andrei și Daniel. Amândoi au terminat cu timp extraordinari și
prin reușita lor au reușit să atenueze puțin din durerea pe care o resimțeam.
Bravo!
Nu pot încheia povestea acestui ultra fără să povestesc puțin despre organizare. De obicei nu mă interesează acest aspect însă de data asta trebuie sa punctez niște lucruri. Știam că acest concurs va fi bine organizat însă nu îmi imaginam niciodată ca totul poate fi la superlativ. De la marcaje impecabile pe care nici cel mai dezorientat om în viața nu avea cum să le rateze (unde mai pui că se vedea mai bine noaptea decât ziua), la puncte de alimentare multe și excelent aprovizionate cu efectiv orice poate avea nevoie un alergător (l-ar fi putut satisface chiar și pe Marius Vasilache, care nu este adeptul gelurilor, prin faptul că aveau semințe de toate felurile, goji, migdale etc.), la oameni extrem de inimoși începând de la directorul cursei ΜΙΧΑΗΛ ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΣ și continuând cu fiecare persoană din punctele de alimentare sau din zona de start-finish. De obicei în afara țării oamenii nu reacționează foarte bine când spui că ești din România însă aici mi s-a schimbat total părerea. Când auzeau că sunt din România în punctele de alimentare parcă mai frumos mă serveau și parcă mai tare mă încurajau!
Per total o competiție mult mult mai grea
decât credeam, datorită schimbărilor bruște între coborâre și urcare, fapt ce
te ține mereu încordat dar și diferențelor tipologiei terenului (alternanță
între potecă de pădure curată, potecă de pădure stâncoasă, potecă înierbată,
drum forestier etc) dar un concurs incredibil ca atmosferă și ca suflet pus în
organizarea lui. Cu siguranță voi merge acolo și anul viitor (deja am primit
invitația) și sunt sigur că vom fi și mai muți români la start, gata să ne
batem cu potecile din Munții Rodopi.
Momentan genunchiul meu este bine, pare să fie
totul în regulă însă nu sunt încă apt 100% din punct de vedere mintal, acest
abandon însă mă macină acolo în interior.
Înainte să închei trebuie să mulțumesc încă
odată organizatorilor care s-au purtat incredibil cu noi și care au câștigat în
mod cert respectul meu pentru atitudinea pe care o au fața de sport! De
asemenea trebuie să mulțumesc celor care m-au încurajat de acasă și s-au gândit
la binele meu…Mulțumesc din suflet tuturor, a fost un sezon bun și sunt mândru
că am asemenea prieteni!
P.S. Vor mai urma poze!
P.P.S. Ne vedem la Azuga Trail Race!
