Un vis devenit realitate

A trecut mai mult de o săptămâna de la Zegama și încă mi se pare că visez, că nu a fost real, dar mă trezesc la realitate sutele de poze pe care le văd postate, fiecare clip care surprinde atmosfera incredibilă.

Am auzit de Zegama prin 2006 probabil, de la Ionuț Zincă și deși pe vremea aceea nu întelegeam cum naiba poate cineva să alerge 42km cu diferența de nivel, cumva ideea mi-a rămas adânc întipărită în minte.  Odată cu explozia alergării montane de la noi și implicit și revenirea mea în sport, visul Zegama devenise un deziderat, un concurs la care visam dar un vis pe care nu speram să îl ating prea curând.

Dar mulțumită lui Ionuț Zincă (pentru a câta oara?), lui Giorgio Pesenti și clubului Valetudo Skyrunning Italia am ajuns să fiu pe lista celor care au alergat acest concurs fabulos.

Sincer nu știu de unde să încep povestea cursei și cred că aș putea să continui cu introducerea la nesfârșit doar ca să umplu paginile.

După câteva zile petrecut în Zaragoza (Mulțumesc familie Mărginean pentru găzduire și mamei lui Marius Anghel care mi-a gătit tot ce mi-am dorit în perioada petrecută acolo), am ajuns sâmbătă la Beasain (Gracias Pepe), lânga Zegama. Totul a trecut rapid, am ridicat kit-ul și fără să îmi dau seama deja dormeam cu gândul la concurs.

După semi-eșecul de la EcoMarathon am tras niște învățăminte puternice și am decis să iau toată presiunea de pe mine, să mă bucur de ce urma să se întâmple cu mine chiar daca rezultatul nu ar fi fost cel mai bun posibil, dar nu am vrut să mai trăiesc acea suferință de la Eco.

Ca prin vis m-am trezit la start, lângă numele mari ale alergării montane, personaje pe care le vedeam doar pe internet și asta a accentuat starea de visare. Am plecat încet și am fost depășit cum nu mi s-a întâmplat niciodată, dar mereu îmi spuneam că voi recupera mai târziu. Primul „wake-up call” l-am avut la kilometrul 6, când am auzit un vuiet puternic și m-am speriat. Era primul grup de oameni care veniseră să încurajeze alergătorii. Evident, de emoție și din cauza noroiului (ah am uitat să vă spun, a plouat mult în ziua concursului pe lângă faptul că Țara Bașcilor este recunoscută pentru cantitatea mare de precipitații atmosferice pe durata întregului an) care uneori depășea genunchii.  Deci m-am făcut puțin de râs căzând chiar înainte de grupul de suporteri, dar m-am ridicat și am continuat să alerg, iar energia pe care o primeai era incredibilă și pentru câteva clipe parca prindeai aripi! Coborârile au fost foarte grele pentru mine deoarece nefiind în față, terenul s-a transformat într-un fel pârtie de schi, noroiul și iarba creând un melanj foarte dificil de abordat. 

De aici am revenit la visare, iar oricât de mult am încercat să depășesc, poteca a devenit prea îngustă și oamenii din fața mea prea mulți. Al doilea șoc l-am avut la kilometrul 20, de unde începea urcarea principală spre Aizkorri. Aici și mai mulți oameni și mai multă gălăgie și mai multă adrenalină și încă un „wake-up call”. Am tras destul de tare pe urcare însă fără să „explodez” de efort. Eh și sus totul a intrat în ceață la propriu. Zona de creată știam că nu mă avantajează (zone foarte tehnice, cu stâncă și o potecă aproape inexistentă), dar situația a fost și mai dificil de abordat din cauza ceții, a ploii, a vântului și a faptului că stânca era extrem de alunecoasă. Aceasta este zona în care am pierdut cel mai mult timp deși și după ce am ieșit din zona tehnică, pe o coborâre care în mod normal nu mi-ar fi pus probleme, am căzut de 3-4 ori pentru că efectiv fugeau picioarele de sub mine, iar fundul lua contact cu solul. Starea de visare s-a încheiat la kilometru 29 când m-am uitat prima dată la ceas și am calculat că nu mă voi încadra în timpul de 5 ore și 20 de minute. Din acel moment am început să turez motoarele, să alerg cât mă țin picioarele. Evident că noroiul m-a mai pus în fund sau în cap de încă 2-3 ori pe ultima coborâre, dar nu prea mai conta, deja eram obișnuit și foarte concentrat să alerg cât mai tare. În sinea mea speram ca distanța să nu fie chiar de 42km și așa poate mă voi încadra în timp, dar nu a fost să fie, terminând cursa în 5:22:00.

Știu că mulți s-ar fi așteptat să spun o poveste mai detaliată, dar sunt prea multe elemente în mintea mea, de la noroi, la atmosfera, puncte de hidratare, oameni pe traseu, organizare, pasiune, emoție, stil de viață etc. Fiecare dintre aceste elemente creează fenomenul Zegama care probabil este una dintre cursele speciale de alergare care trebuie să fie în „bucket list-ul” fiecărui alergător montan. Fiecare element m-a vrăjit pur și simplu și am plecat acasă cu gândul că dacă Zegama nu exista în mod cert ar fi trebuit inventată. Am visat la această cursă, m-am simțit bine, m-am bucurat de alergare și de fiecare secundă petrecută în noroi și consider că deși nu am performat, am câștigat într-o singură cursă experiența cât din alte 10 la un loc.

Încă visez… Zegama es Zegama!

No Matter What, Never Give Up

Cred că este prima dată când mă bucur că am lăsat mai mult timp să treacă de la o cursă până la momentul în care îmi aștern gândurile pe blog.

De ce?

Probabil dacă aș fi scris la cald aș fi fost prăpăstios, aș fi scris ca și cum întreaga lume mi s-a destrămat, nau că nu ar fi fost momente în care mintea mea așa îmi spunea că s-a întâmplat.

Cineva drag mi-a spus fix cuvintele din titlu, cu mențiunea „doar nu am dat banii degeaba pe tatuajul care spune asta?” și imediat m-am trezit.

Dacă nu v-ați prins este vorba de EcoMarathon, un concurs de suflet, unul din concursurile pe care îl aștept an de an, pentru care mă pregătesc temeinic, concursul la care mă gândesc în momentele geroase ale iernii din dorința de a păstra motivația vie. 

Cred că am scris acest articol de 100 de ori în capul meu, de fiecare dată în altă forma, cu alt conținut și cu o atitudine diferită așa că am decis să nu fie text normal, în care povestesc numai momente din timpul cursei, cum am gândit, cum am abordat, cum m-am simțit, ce mi-am dorit ci va fi un text despre atitudine pozitivă, despre faptul că un eșec sau un șut în fund poate fi o lecție pozitivă chiar și pentru un „prăpăstios” ca mine.

EcoMarathon-ul este o cursa mult așteptată, pentru care am spus mai sus că mă pregătesc dar pentru care mi-am dorit prea mult pentru cât puteam oferi în acest moment.

Mi-am dorit foarte tare să performez, am calculat, am analizat fiecare bucățică de traseu, știam unde, când, cum și cât trebuie să fac însă am uitat un singur lucru: plăcerea de a alerga.

Am fost foarte încrâncenat, setat, conectat și am pus foarte multă presiune pe mine astfel încât nu am simțit cursa, nu am simțit nicio secundă că e bine, că mă bucur de alergare. O greșeală pe care am plătit-o scump, dar din care am tras învățăminte bune.

Oricât de mult ne dorim să performăm, să fim mai buni, cred că este indicat să nu uităm esența alergării, să ne uităm în jurul nostru la oamenii care ne înconjoară, să ne luăm energie din jurul nostru atunci când „nucleul” interior dă rateuri.

Da, la Moieciu am uitat să mă bucur de alergare, de emoțiile specifice unei asemenea curse, de picioarele mele care știau ce au de făcut și singure fără să le „biciuiesc” eu neîncetat.

Așa că deși la cald mi s-a părut ca am dat-o în bară, analizând lucrurile realizez că a fost un week-end reușit, o cursă pe care am dus-o la capăt deși nu m-am simțit bine nicio secundă și că în lume sunt lucruri mult mai grave care se întâmplă decât faptul că eu am făcut o cursa mai puțin bună.

Concluzia mea este că EcoMarathon va fi acolo tot timpul și că am timp să revin mai puternic, dar și mai plin de voie bună și energie pozitivă și că mi-am învățat lecția „durerii”  și voi fi mai puternic data viitoare, tocmai pentru că știu unde am greșit și voi lucra să nu mai repet aceeași greșeală a doua oara.

Învăț pe propria piele și deși îmi place să cred că am răspuns pentru orice, de cele mai multe ori mă surprind și pe mine cu noi probleme și întrebări din partea organismului meu care iubește ceea ce facem împreună, dar care cere timp să se maturizeze așa că îmi rezerv dreptul ca uneori să fiu iar copilul alergător.

Felicitări tuturor celor care sunt implicați în ceea ce înseamnă EcoMarathon și felicitări tuturor celor care au alergat și nu au făcut greșeala mea, de a uita bucuria alergării și bucuria momentului.

Să ne bucurăm de alergare!