Cred că este prima dată când mă bucur că am lăsat mai
mult timp să treacă de la o cursă până la momentul în care îmi aștern gândurile
pe blog.
De ce?
Probabil dacă aș fi scris la cald aș fi fost
prăpăstios, aș fi scris ca și cum întreaga lume mi s-a destrămat, nau că nu ar
fi fost momente în care mintea mea așa îmi spunea că s-a întâmplat.
Cineva drag mi-a spus fix cuvintele din titlu, cu
mențiunea „doar nu am dat banii degeaba pe tatuajul care spune asta?” și
imediat m-am trezit.
Dacă nu v-ați prins este vorba de EcoMarathon, un
concurs de suflet, unul din concursurile pe care îl aștept an de an, pentru
care mă pregătesc temeinic, concursul la care mă gândesc în momentele geroase
ale iernii din dorința de a păstra motivația vie.
Cred că am scris acest articol de 100 de ori în capul
meu, de fiecare dată în altă forma, cu alt conținut și cu o atitudine diferită așa
că am decis să nu fie text normal, în care povestesc numai momente din timpul
cursei, cum am gândit, cum am abordat, cum m-am simțit, ce mi-am dorit ci va fi
un text despre atitudine pozitivă, despre faptul că un eșec sau un șut în fund poate
fi o lecție pozitivă chiar și pentru un „prăpăstios” ca mine.
EcoMarathon-ul este o cursa mult așteptată, pentru
care am spus mai sus că mă pregătesc dar pentru care mi-am dorit prea mult
pentru cât puteam oferi în acest moment.
Mi-am dorit foarte tare să performez, am calculat, am
analizat fiecare bucățică de traseu, știam unde, când, cum și cât trebuie să
fac însă am uitat un singur lucru: plăcerea de a alerga.
Am fost foarte încrâncenat, setat, conectat și am pus
foarte multă presiune pe mine astfel încât nu am simțit cursa, nu am simțit
nicio secundă că e bine, că mă bucur de alergare. O greșeală pe care am plătit-o
scump, dar din care am tras învățăminte bune.
Oricât de mult ne dorim să performăm, să fim mai buni,
cred că este indicat să nu uităm esența alergării, să ne uităm în jurul nostru
la oamenii care ne înconjoară, să ne luăm energie din jurul nostru atunci când
„nucleul” interior dă rateuri.
Da, la Moieciu am uitat să mă bucur de alergare, de
emoțiile specifice unei asemenea curse, de picioarele mele care știau ce au de
făcut și singure fără să le „biciuiesc” eu neîncetat.
Așa că deși la cald mi s-a părut ca am dat-o în bară,
analizând lucrurile realizez că a fost un week-end reușit, o cursă pe care am
dus-o la capăt deși nu m-am simțit bine nicio secundă și că în lume sunt
lucruri mult mai grave care se întâmplă decât faptul că eu am făcut o cursa mai
puțin bună.
Concluzia mea este că EcoMarathon va fi acolo tot
timpul și că am timp să revin mai puternic, dar și mai plin de voie bună și
energie pozitivă și că mi-am învățat lecția „durerii” și voi fi mai puternic data viitoare, tocmai
pentru că știu unde am greșit și voi lucra să nu mai repet aceeași greșeală a
doua oara.
Învăț pe propria piele și deși îmi place să cred că am
răspuns pentru orice, de cele mai multe ori mă surprind și pe mine cu noi
probleme și întrebări din partea organismului meu care iubește ceea ce facem
împreună, dar care cere timp să se maturizeze așa că îmi rezerv dreptul ca uneori să fiu iar copilul alergător.
Felicitări tuturor celor care sunt implicați în ceea
ce înseamnă EcoMarathon și felicitări tuturor celor care au alergat și nu au
făcut greșeala mea, de a uita bucuria alergării și bucuria momentului.
Să ne bucurăm de alergare!
