Revenire la Cindrel

După experiența dureroasă din Italia și un drum foarte lung spre casa (două zile) care mi-a îngreunat recuperarea de după cursă, am decis să fac o nebunie și să merg la Cindrel. Vă rog să nu mă întrebați de ce am făcut asta, de ce nu mă potolesc, de ce nu am grijă de mine etc. Cei care mă cunosc știu foarte bine care a fost motivația din spatele acestei dorințe de a alerga la Cindrel. Nu voi povesti despre drum, despre ridicarea kit-urilor, despre noaptea dinaintea concursului. Sâmbătă dimineață m-am prezentat la start, care a fost decalat cu 15 minute din cauza înscrierilor de la fața locului. Nu m-a deranjat deoarece am avut mai mult timp pentru încălzire și pentru a mă bucura de compania oamenilor din jurul meu. Știam traseul de anul trecut, nu exista nimic care să mă poată surprinde, cu excepția genunchiului meu stâng (care durea în timpul alergărilor de după Ultra) care evident „țipa” din cauza suprasolicitării din ultima perioadă.

Trebuie să mulțumesc Runningshop.ro care mi-a pus la dispoziție Balance Tape, bandă kinesiologică care a avut un efect benefic de suport pentru genunchii mei greu încercați în ultima perioadă. Am luat startul destul de tare și m-am așezat alături de Bălan, Adi Bostan și Paul Hundrubechean pe primii kilometrii. Sincer nu m-am simțit bine decât pe zonele de urcare, Adi, Silviu și Paul depărtându-se foarte repede de mine pe coborâri.  Din spate de asemenea venea foarte tare Alex Itu și Nușu. Pe coborârea spre  Refugiu Iezer, deși pe toate coborârile genunchii m-au durut, am strâns din dinți si m-am concentrat foarte tare (îmi spuneam în sine că ar trebui să cobor ca Tadei Pivk:D), reușind să recuperez imediat distanța față de Paul (Adi și Silviu erau departe). Pe urcarea spre Iezerul Mare l-am depășit pe Paul și de acolo singurul gând a fost să trec cu bine de urcarea spre Vârful Cindrel și să securizez poziția a 3-a. M-am uitat în spate și Alex Itu se apropiase destul de mult pe ultima aprtea a urcării dar am „cuplat 4x4” și am reușit să ajung cu un avans bun pe vârf. 

De acolo a urmat o zona de sus-jos, prin jnepeniș, spre Refugiul Cânaia. Aici spre surprinderea mea, în punctul de alimentare, Nușu și Alex au ajuns la 30 de secunde în spatele meu. Am strâns din dinți, am trecut peste oboseala și căldură și chiar și peste tentația de a mă mai opri să beau apă din râulețe și am tras tare fără să mă uit în spate. În următorul punct de alimentare l-am văzut pe Bălan în fața, cam la două minute și mi-aș fi dorit să îl prind dar a observat că mă apropii și a schimbat viteza. Trebuie să recunosc că până în acel moment nu m-am simțit bine pe traseu deloc, destul de non-combativ, fără viteză. Pe ultima coborâre, cei 6km din ultimul punct de alimentare, Nușu aproape m-a prins dar a fost domn și m-a strigat de la cam 100 de metrii din spate. În acel moment m-am panicat și pentru prima dată în cursă am reușit să schimb în viteza a 5-a, fiind ajutat și de faptul că era o zona relativ plată, reușind să mai pun un minut față de Nușu.

 În final am terminat pe locul 3 la general și locul 3 la categorie, în aceeași formulă ca și anul trecut (Adi – Locul 1, Bălan pe 2), cu un timp cu 10 minute mai bun decât anul trecut, pe un traseu pe care l-am alergat în proporție de 95% (timp: 3:44:48). Mă bucur că am participat pentru a doua oară la acest concurs și mă bucur că dincolo de durerile avute am reușit să mă simt bine, să alerg un traseu superb și să mă bucur de un weekend minunat!

Trans D'Havet - 80km de suferință

Am avut nevoie de o perioadă în care să nu scriu, să analizez lucrurile și să mă liniștesc. Îmi doream enorm ca povestea Trans D’Havet sa fie una de succes, una în care la final să zâmbesc mândru de ce am realizat, însă lucrurile nu ies întotdeauna cum le planificăm de acasă.  Deplasare spre Italia a suferit modificări încă de la întoarcerea din Islanda, fiind nevoit să renunț la Dolomites Skyrace (am alergat la 7500). Miercuri de dimineață am decolat spre Treviso, de acolo bus până în gară, tren până în Vicenza și de acolo bus până în Recoaro Terme unde am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Ionuț, Soby și Florin (cu care urma să petrec următoarele zile). Mă simțeam destul de obosit după drum dar am avut timp în zilele ce au urmat să dorm suficient. Am încercat alături de Florin să dormim cât mai mult timp ziua, pentru a acumula odihnă în ideea că startul la ultra va fi la ora 1 noaptea și vom alerga foarte mult timp într-o zona a nopții în care corpul este obișnuit să doarmă. Ușor ușor zilele au trecut și ne-am trezit ca prin minune pregătindu-ne de concurs, vineri pe la ora 18:00. Am luat bus-ul din Recoaro Terme și am ajuns în Valdagno (locul de finish) de unde ne-am ridicat kiturile și în jurul orei  11:00 ne-am urcat în autocare către locul de start. Urmau 80de km și 5000m diferența de nivel dar aceste cifre nu pot spune de fapt nimic despre ce am trăit efectiv pe traseu. A fost o reală plăcere să vezi alături de tine sportivi pe care până acum i-ai văzut și i-ai admirat (nu o să dau nume că nu se știe poate citesc :D) dar marea problemă nu erau emoțiile ci căldura foarte mare (peste 28 grade) și umiditatea ridicată (peste 85%). 

Mi-am propus să merg încet primii 10km care aveau aproape 1000m diferență de nivel, iar o parte am alergat alături de Florin dar am decis să reduc turația și să conserv energie cât mai multă până în momentul în care se va face dimineață. Mă simțeam excelent fizic, singura problemă fiind faptul că transpiram foarte mult, pe față curgea efectiv transpirația ca atunci când fac duș. Prima urcare a trecut destul de repede și de acolo a urmat cea mai tehnică coborâre pe care am alergat în viața mea (se poate să greșesc dar a fost extrem de tehnică și fiind și noapte a amplificat greutatea potecii). Primul punct de alimentare a fost la kilometrul 12 și de acolo iar la deal. Am urcat de asemenea foarte bine, depășind destul de multe persoane. A urmat al doilea punct de alimentare unde am luat iar un gel și am plecat destul de repede la coborâre, spre kilometrul 28 unde era următorul punct de alimentare. Pe fiecare coborâre au existat foarte multe momente în care am alergat și în sus, fapt ce a amplificat efortul. La kilometrul 28 m-am uitat la ceas și aveam deja  4 ore și 30 de minute alergate și 2900 metrii de nivel! Mi s-a părut incredibil că până în acel moment am alergat o cursă la fel de grea cum a fost Retezat Trail Race și mai aveam de acolo 52km și 2300 metrii de nivel! A urmat o urcare abruptă (care în mintea mea semănă cu urcarea la Diana, de la MPC) și mare mi-a fost mirarea când am dat de ASFALT. Trebuie să recunosc că m-am simțit ca un copil care a descoperit cadourile de Crăciun ascunse de părinți. Am accelerat aici și deși eram în urcare m-am simțit incredibil. Din păcate bucuria a durat doar vreo 2km, în vârf părăsind asfaltul și intrând pe zona în care marele general D’Havet a construit alături de soldații săi un sistem de tuneluri care adunate însumează în jur de 6 kilometri. 6 kilometri, 52 de tuneluri săpate în stâncă și o poteca extrem de tehnică, în ușoară urcare dar numai prin grohotiș. O nebunie ce a realizat acel om și armata lui (trebuie să recunosc că l-am blestemat de nenumărate ori pentru ce a făcut dar acum nu pot decât să apreciez  realizarea tactică și inginerească a acestui om).  Încă de când am ieșit în asfalt se luminase și abia așteptam să scap de frontală și sa-mi pun șapca în cap. Asta am și făcut, iar când intram în tuneluri mergeam cu frontala în mână. 

Totul a decurs bine pe această zonă până în momentul în care pe la tunelul 40 am alunecat pe stânca uda (infliltrații) și am solicitat foarte tare genunchiul drept, resimțind o înțepătură foarte profundă deasupra genunchiului (pe zona în care m-am accidentat la Hit the Top). Spre bucuria mea (aparent), durerea a dispărut și am putut să alerg binișor. Am fost bucuros să îl văd și pe Florin în depărtare (cam la 10 minute de mine). Ultimele două tuneluri au fost în coborâre însă eu deja simțeam că ceva nu este în regulă cu piciorul meu. Am ajuns la punctul de alimentare de la km 40 unde m-am oprit pentru a mă alimenta (greșeala fatală).Aici aveam conform ceasului 6 ore si 20 minute si 3300m diferenta de nivel pozitiva. Piciorul meu s-a răcit instant și au apărut niște dureri groaznice. Am decis să continui mai ales că știam că partea cea mai grea trecuse (sau așa credeam eu). Am mers la pas următorul deal, într-un ritm totuși destul de bun deși piciorul mă durea. A urmat o zona de sus-jos-sus-jos și punctul de alimentar de la kilometrul 44. Aici m-am oprit, am schimbat șosetele și jambierele, am alimentat cu apă și am pornit la drum iar, știind că urmează încă o urcare grea. Dar nu m-aș fi așteptat să fie atât de grea. Poate și din cauza oboselii acumulate, a căldurii de peste 30 grade, a grohotișului care făcea poteca extrem de tehnică dar efectiv partea asta mi s-a părut Horror! Genunchiul durea din ce în ce mai tare mai ales că trebuia să apăs foarte tare cu mâinile pe pulpe ca să pot urcă într-un ritm decent. Am ajuns greu în vârf și deși acolo am fost anunțat că ce era greu s-a terminat, în momentul în care m-am uitat în dreapta am vâzut încă o urcare, care la acel moment mi s-a părut de asemenea îngrozitoare. Eram la kilometru 48 și m-am așezat în fund, am băut apă și cola, am cerut niște gheață pentru genunchi și am plecat la vale.

  Ideea abandonului încolțise deja în mintea mea. Am plecat la vale, mergând și fiind depășit de foarte mulți alergători. Durea ca naiba fiecare pas și deja începusem să forțez foarte tare pe genunchiul drept. M-am oprit în mijlocul potecii și m-am dezbrăcat de colanți (probabil o imagine epică pentru cei care m-au depășit) și mi-am tras pe mine o pereche de colanți ¾ care speram eu să susțină mai bine genunchiul afectat. Durerea s-a diminuat puțin însă refuzam să cred că voi putea să continui așa încă aproape 30km. Deja îmi spuneam că este bine să abandonez dar lupta în mine era uriașă. Nu vroiam să dau greș, nu vroiam să dezamăgesc pe nimeni, nici măcar pe mine! La punctul de alimentare am luat apă și cola și am plecat tot la pas spre următorul punct. Ceva sau cineva nu m-a lăsat nici măcar să spun celor din punct că mă gândesc să abandonez. Spuneam că mă doare genunchiul, că am o problemă cu un ligament dar nu vroiam sa vorbesc despre abandon. Am mers la pas pe o zonă extrem de alergabilă și evident că genunchiul durea, mă durea de asemenea să văd că sunt depășit dar nu îmi doream decât să ajung în punctul de la kilometrul 67 și să le spun că nu voi termina cursa și că vreau să abandonez. Dar ca și înainte odată ajuns în punct am refuzat să vorbesc despre abandon. Am luat iar gheață pentru picior și ușor ușor am plecat la vale. Urmau cei mai grei 13km din viața mea! Tălpile se inflamaseră foarte tare și dacă genunchiul nu era o problemă suficient de mare, acum fiecare pas durea și mai tare din cauza tălpilor și a bătăturilor. A fost o zonă de coborâre foarte abruptă care efectiv m-a distrus. Nu mai suportam durerea dar chiar nu cred că mai conta în acel moment. Am mers foarte înfrânat, abdomenul și brațele fiind „frânele”. Singurul gând era să ajung la finish cât mai repede, să închei întreg acest chin. Evident că m-am întrebat de foarte multe ori de ce îmi fac asta, de ce nu am abandonat, de ce de ce de ce!?!? Nu îmi aduc aminte care a fost răspunsul dar cert este că am terminat!Mi-a luat aproape 3 ore să fac cei 13 kilometri (durerile de tălpi au devenit insuportabile) iar genunchiul durea ca naiba! Am trecut linia de sosire în puțin sub 15 ore și chiar am găsit puterea să zâmbesc. La finish mă aștepta Florin care a făcut o cursă fabuloasă, terminând primul lui ultra pe locul 12 la Campionatul European! Am fost extrem de bucuros că am terminat dar și trist pentru că știu că rezultatul meu ar fi fost altul dacă acordam mai multă atenție traseului când a fost cazul. O lecție pe care a trebuit să o învăț „the hard way”!

După o seară de „somn”, duminică a început lungul drum spre casă. Traseul a fost în felul următor: Recoaro Terme-Vicenza (bus), Vicenza-Brescia (tren), Brescia-Bergamo (tren), Bergamo-Aeroport Bergamo (tren), Bergamo Aeroport – Cluj (mașina – mulțumesc lui Soby) și Cluj-București (tren). Aproape 48 de ore pe drum care trebuie să spun că m-au obosit mai tare decât cursa. 

În final vreau să mulțumesc din suflet celor care m-au încurajat înainte și după cursă, celor care și-au făcut griji pentru mine, celor care mi-au trimis sms-uri în timpul cursei și mai ales persoanei care nu m-a lăsat să abandonez. Trebuie să mulțumesc din suflet lui Florin, care dintr-un amic a devenit un prieten și care deși a făcut o cursa extraordinară, m-a așteptat la finish și și-a făcut griji pentru mine. Jos pălăria în fața ta! Nu în ultimul rând mulțumesc sponsorilor, lui Ionuț Zincă pentru că este o continuă inspirație pentru mine dar și clubului Valetudo Skyrunning Italia pentru ajutorul acordat (Grazie Giorgio Presenti). 

În curând și povestea de la Cindrel… Va urma!

Rezultate Trans D'Havet 2013