Restrospectivă Gerar

Când nu poți sa dormi, evident că ai și mai mult timp de gândire, iar unul din subiectele care a creat isterie în „lumea alergătorilor” din România este înscrierea la Gerar. Se pare că spre finalul înscrierilor, isteria s-a mai diminuat așa că am avut și eu timp să reflectez la ce înseamnă Gerarul pentru mine și de ce am participat de la prima ediție și de ce continui să o fac an de an. Robert Hajnal a venit cu niște argumente pe blog-ul său, legate de faptul ca este inoportun să alergi la Gerar, deoarece lunea ianuarie este dedicata antrenamentelor de volum, de anduranță etc. și că a participa la o cursa de semimaraton este un risc și că îți poți da sezonul peste cap, lucruri perfect adevărate, dar nu neapărat relevante pentru mine.

Povestea intrării mele în „lumea alergătorilor” din România (îmi place expresia), s-a materializat cu MPC în 2010, dar trebuie să recunosc că după MPC chiar nu simțeam în vreun fel vreo dorință de a continua să alerg, de a mă antrena, pur și simplu am considerat că acea experiență este suficientă.

Totul avea însă să se schimbe prin luna decembrie, când am aflat de pe Facebook despre Gerar. L-am contactat pe Daniel Stroescu și am decis să facem echipă împreună, în acel moment cooptându-l în echipa și pe Cosmin Georgescu, „coleg de suferință” la orientare. Evident, ne-am înscris la concurs așa că trebuia să ne și antrenăm, nu? Am și acum în minte două momente legate de Gerarul din acel an. În primul rând un antrenament de 20km prin Pădurea Băneasa, cu o medie de 5min/km care la acel moment mi se părea fabuloasă și mai apoi emoțiile pe care le-am avut cu o seară înainte, știind că urmează să alerg primul meu semi! Cursa nu a fost foarte bună pentru noi, Cosmin având niște probleme la stomac așa că am terminat cursa doar împreună cu Daniel. 

Păi și dacă am început să ne antrenăm împreună, am terminat concursul împreună, nu era păcat să stricăm echipa? Probabil continuarea o știți și voi, chiar și în acest moment, tot împreună cu Daniel alerg, chiar dacă echipa s-a mărit pe parcurs. Concluzia este că fără Gerar, direcția mea putea fi cu totul alta.

Era primul Gerar, deci am făcut PB la semi. Se pune?

Nu v-ați plictisit, nu?

Trecem la ediția a doua, ediție la care eu veneam după o operație de hernie inghinală, care m-a ținut destul de mult pe tușă, reușind să revin la antrenamente undeva prin luna decembrie, dar destul de greu. Nu m-am dat însă bătut și am făcut echipa cu Daniel și Alexandru Nimara și am suferit împreună pentru a termina pentru prima data Gerarul în mod oficial. Chiar nu mai țin minte timpul și nici nu am de gând să îl caut, dar nu a mai fost PB de data asta, deoarece aveam un nou PB stabilit în toamna la MIB (1:28:10). Gerarul din 2012 a fost un reper foarte bun pentru nivelul pregătirii din acea perioadă, ajutând-ul pe antrenorul meu din acel moment, domnul Stănilă, să ajusteze programul de pregătire pentru perioada imediat următoare.

În 2013 nu plănuiam să particip, nu pentru că nu îmi doream sau pentru că îmi lipsea dorința, dar aveam programat în acea perioadă un cantonament de orientare în Portugalia, dar care s-a mutat în altă perioadă așa că am devenit disponibil pentru Gerar. Daniel deja avea echipă, așa că, spre norocul meu, cu ajutorul Oanei Badea, am făcut „repede” echipă cu Daniel Florea și Florin Szomyu (ei terminasera pe 2 cu un an înainte, în echipa cu Ion Bocancea). De ce spun că am fost norocos? Nu pentru locul ocupat la final (locul 2) sau pentru noul PB  (se fac si PB-uri la Gerar) ci pentru faptul că am descoperit doi oameni care între timp mi-au devenit prieteni apropiați. Apropo de PB-ul de la Gerar, acesta a venit ca o evoluție logică a timpilor mei din antrenamente, eu pregătindu-mă atunci pentru un semi în martie (vârf de formă), la care am stabilit un alt PB, mult mai bun decât cel de la Gerar.

E o vorbă în fotbal care spune că „echipa câștigătoare nu se schimbă” așa că în 2014 ne-am întors la Gerar, mai bine antrenați și cu promisiunea că vom da totul să câștigăm. Istoria cursei e deja scrisă pe blog-ul meu, dar după 3 ediții câștigate de echipa Ro Club Marathon – City Grill, a venit și momentul nostru. Timpul a fost excelent în condițiile date (zăpadă, viscol etc.) urmând ca apoi în martie (vârf de forma iar) să îmi stabilesc un nou PB la semimaraton.

Motivele acestei povești lungi sunt două și sunt strâns legate de tot ce am citit pe Facebook în ultimele două săptămâni:

1. Gerarul pentru mine este un concurs de suflet, la care voi încerca mereu să particip, pentru că și acolo a început aventura mea în alergare. Nu m-am simțit nici o clipă isterizat de sistemul de înscriere, l-am acceptat, m-am trezit la ora 7:55 și la 8:01 eram înscriși deși am fi putut să cerem un loc doar pentru noi, că doar suntem campionii, nu? Da, trebuie să recunosc că nici mie nu mi-a plăcut sistemul ales, dar l-am dezbătut în timp ce alergam și într-un final l-am acceptat, reușind să îmi înscriu din prima echipa și echipa lui Daniel, Fane și Luminița la a doua serie. Totuși amenințările și înjurăturile în oricare direcție nu sunt normale și trebuie să învățăm să alungăm din ADN-ul nostru disperarea aceea legata de cozile ceaușiste când oamenii nu știau ce se vinde, dar stăteau din principiu la coadă.

2. Deși mi-am făcut câteva PB-uri la Gerar, acesta nu este și nu va fi niciodată pentru mine un motiv de a atinge un vârf de forma, deoarece am pretenția de la mine că știu ce înseamnă o structură de antrenament, ce înseamnă periodicizarea antrenamentului și foarte important îmi cunosc organismul și am învățat pe propria piele ce merge și ce nu merge. Gerarul este o cursă care pe mine mă scoate din rutina antrenamentelor de iarna, fiind un bun subiect de discuție la antrenamente în perioada dinainte, îmi oferă prilejul unei săptămâni mai reduse din punct de vedere al kilometrilor oferindu-i  organismului meu după câteva săptămâni de încărcare o perioadă de refacere, care se finalizează cu un efort intens și după eveniment, cel puțin încă o săptămână, la antrenamente, dezbatem subiecte legate de ce am făcut la concurs. Ar fi culmea să mint și să spun că nu îmi doresc să câștig, că nu voi da tot ce am mai bun ÎN ACEL MOMENT, dar Gerarul nu este și nu va fi un vârf de formă ci doar un concurs pe care îl tratez ca pe o sărbătoare, un motiv să mă văd cu mulți oameni faini și să cunosc alții noi. Și da, este o sărbătoare pe care îmi doresc șă o câștig, pe care sunt sigur că toți ne dorim să o câștigam!

Spor la antrenamente vă doresc și vă mulțumesc pentru că ați avut răbdare să îmi citiți gândurile!

P.S. Urmează să vă spun și despre Băneasa Trail Run, un alt eveniment fain care mă scoate din rutină!

Every Finish Line Is the Beginning of a New Race

Am stat mult pe gânduri în ceea ce privește postul care să reprezinte tranziția mea de la Radu varianta 2013-2014 la cea 2014-2015 și am ajuns la limită în ceea ce privește timpul așa că am decis să scriu repede câteva din gândurile pe care le-am tot dezbătut cu mine însumi în ultima perioadă și probabil nu a ieșit așa cum mi-am dorit, dar e mai bine sa fiu sincer și corect atât cu opinia publică, dar mai ales cu mine.

Lipsa mea din „spațiul virtual” nu a însemnat că m-am  detașat de sport ci doar mi-am lăsat corpul să se odihnească, iar mintea a putut să se concentreze la alte proiecte, tot legate de sport, dar despre care vom vorbi la momentul potrivit.

Poate părea ciudat, dar așa cum am spus sezonul meu s-a încheiat la Ciucaș, dar am continuat să mai alerg, să mă mișc, inclusiv la MPC  și Craiova Running Day, evenimente de suflet, dar a căror poveste nu este și nu va fi specială tocmai pentru că le-am tratat ca fiind în off-season și deși mi-aș fi dorit să pot fi performant și acolo, nu le putem face clar pe toate.

Anul trecut pe vremea asta lipseam de la MPC, după un sezon cu multe plusuri și minusuri, dar care nu mi-a oferit luxul de a îmi alege momentul în care să iau o mică vacanță ci pur și simplu am alergat până la momentul în care corpul a spus: „GATA!”. Anul acesta nu am vrut să mai repet această greșeală și am alergat mai puțin în concursuri, am stat mult plecat de acasă și de cele mai multe ori am fost în locuri faine alături de oameni dragi făcând ce îmi place cel mai mult, experimentând senzația de libertate prin alergare.

Astăzi închei oficial sezonul de alergare 2013-2014, iar mâine începe sezonul 2014-2015, foarte haios, nu? Ce ușor se încheie un drum și cât de rapid începe următorul, dar asta este ce am ales să fac, este ceea ce știu să fac și, foarte important, este tot ce-mi doresc să fac!

Anul acesta am fost ferit de accidentări, dar evident, am avut multe suișuri și coborâșuri, atât la propriu cât și la figurat și evident rezultatele nu au fost așa cum mi le-am dorit, dar învăț și eu din propriile greșeli și încerc să nu le mai repet, dar întotdeauna vor apărea elemente noi, mici detalii care pot face diferența între pozitiv și negativ.

Acest sezon a însemnat pentru mine un an sportiv decent, dar  un an în care am câștigat pe planul dezvoltării personale, al cunoștințelor acumulate și mai ales al oamenilor cu care am fost norocos să mă înconjor. Statistic, sezonul început pe data de 5.11.2014 și terminat astăzi a însumat 4381 km și o diferență pozitivă de nivel de 101237 metri, zeci de mii de km pe drum și multe amintiri frumoase.

De mâine începe un nou capitol, un nou sezon, o nouă filă de poveste care urmează să fie scrisă. Îmi doresc că sezonul ce stă să înceapă să fie pe același trend ascendent, să fie un sezon al definitivării maturizării mele ca alergător.

La final de sezon este obligatoriu să mulțumesc celor care au fost alături de mine în încercările din acest an, sponsorilor sportivi The North Face, Scott, CompresSport România și Nutrend, familiei numită Asociația Sport La Orice Vârstă, prietenilor ale căror nume nu le voi mai înșirui pentru că ar dura o veșnicie pe care nu o posed și vouă, cei pe care vă cunosc mai puțin sau poate deloc, dar care îmi urmăriți activitate și care nu conteniți să îmi oferiți motivati și energie pentru a merge înainte!

Mă înclin și vă mulțumesc!

Amintiri Ultra

Am avut nevoie de câteva zile de odihnă, de câteva zile sa-mi pun ordine în idei, în gânduri și foarte important, în amintiri. Ciucaș X3, ultra, a reprezentat pentru mine un „wake-up call”. Mi se pare ca am fost „adormit” tot acest sezon. Am tot încercat să găsesc motive, să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, dar acum realizez că „peștele se împute de la cap” este fix zicala care mi se potrivește. Au fost momente în care picasem așa într-un fel de stare depresivă în ceea ce privește alergarea, nimic nu se lega. Nu a fost nevoie decât de o cursă reușită la Vatra Dornei pentru ca dorința de a alerga să reapară (bine, am decis sa-mi las barbă inspirat de Rob Krar, am zis poate ajută în perspectiva Ciucaș X3 :D). Acum realizez că este o linie subțire între atitudinea negativă și cea pozitivă și că totul ține de cât de mult ne dorim să fim cea mai bună versiune a noastră, dar eu uitasem asta o perioadă.

Povestea mea legată de Ciucaș începe acum 2 ani când am câștigat cursa, dar atunci m-am aruncat cu capul înainte pe un teritoriu necunoscut și mai și căram în spate un ditamai rucsacul (mă bufnește râsul când văd pozele de acum 2 ani, cu rucsacul pregătit pentru excursie), dar am rămas cu niște amintiri frumoase și foarte important cu multe cunoștințe despre ce înseamnă o cursă de 100km. Timpul a trecut, experiențele s-au adunat, iar week-end-ul ce tocmai a trecut urma să testez ce s-a schimbat cu Radu în ultimii 2 ani.

Consider că un element important în pregătire unei curse foarte lungi este cunoașterea traseului, a elementelor care îl compun, a zonelor cu probleme, în ideea ca atunci când fizicul începe să „scârțâie”, terenul să nu producă surprize care să doboare și psihicul. Cu alte cuvinte, este bine să îți pregătești și mintea, pentru ultima urcare de exemplu.. (voi reveni la ea la povestea detaliata a cursei).

Imediat după Corcova, am făcut un antrenament pe primii 60km până la Măneciu alături de Daniel și mi-am readus aminte foarte multe momente ale experienței de acum doi ani, dar foarte îmbucurător pentru mine a fost faptul că m-am simțit bine, am avut o alergare fluidă și am reușit să îmi configurez elementele de spațiu și timp pentru cursa (este doar o exprimare pompoasă pentru faptul că am împărțit cursa în bucățele mici pe care dormeam să fac un anume timp). A doua zi nu am reușit să fac cea de-a doua parte, dar mizam pe faptul că în concurs îmi voi aduce aminte ce și cum și traseul nu mă va surprinde în nici un fel. Pe această cale trebuie să-i mulțumesc doamnei Maria Brânză (mama Anei) care ne-a cazat și mai mult decât atât,  ne-a fost ca o mamă în cele două zile: Sărut mâna!

Știu că a fost o introducere lungă și așteptați detalii despre cursa în sine, dar trebuia să-mi vărs și eu „năduful” acumulat în ultima perioadă.

Voi face o trecere abruptă către dimineața cursei, eu nefiind genul care să dau detalii despre drum, mâncare, cazare etc.  Somnul a fost bun, dar nu suficient, iar trezirea la ora 4:00 ma speria puțin, dar din momentul în care m-am dat jos din pat m-am simțit conectat și pregătit, fapt care mi-a crescut puțin moralul și a alungat repede somnul sau dorința de a mă întoarce în pat. Nu știu alții cum sunt, dar eu îndrăgesc clătitele și am descoperit recent că sunt un aliment potrivit pentru mine în dimineața cursei (mulțumesc Kincso pentru că m-ai luminat de la Vatra Dornei) așa că „lăsați clătitele cu gem și Nutella să vină la băiatu’ !”.

În jurul orei 5:45 ne-am prezentat la start, iar Alexandra State a făcut o verificare sumară a echipamentului. Echipamentul meu conținea următoarele (mă voi referi doar la partea de haine, partea de nutriție o voi detalia la final): frontală (pentru prima oră de alergare pe întuneric și semi-întuneric), maiou The North Face, mânecuțe CompresSport, UnderWear CompresSport, pantalon scurt peste, FullSocks CompresSport, pantofi de alergare Scott Kinabalu 2.0, rucsac The North Face în care am băgat și jachetă de vânt/ploaie The North Face.

Startul a fost foarte fain, într-o atmosferă de poveste, dar o poveste care avea să fie diferită pentru fiecare participant în parte. 

 Încă de la start mi-am asumat rolul de a îmi îndeplini timpii propuși pe fiecare secțiune, iar Andrei Preda a fost singurul care m-a urmat, pentru ca mai apoi Găli să ne prindă din urmă. În această formulă de 3 aveam un avans de 2-3 minute (probabil), pe la kilometrul 8, dar din neatenție și probabil și din cauza mea (e bine Găli?) am greșit traseul, punând în plus cam 1 kilometru, înainte de checkpointul de la Valea Stânii. Nu m-am panicat deloc pentru că știam că este o cursă lungă și este timp, dar nu mă așteptam că dintr-un avans de 2-3 minute să ajungem la Valea Stânii cu o întârziere de 5 minute față de primii 3 (Robert, Daniel și Florin). Mi-am luat porția de înjurături și miștouri de la Găli și mi-am asumat rolul de om care duce trena în urmărire. Am alergat toată urcarea până la Tabla Buții unde l-am prins pe Florin care ne-a anunțat că Daniel are în jur de 2 minute în față. A urmat coborârea spre Pasul Boncuța și mai jos intrarea în Canionul de pe Valea Stânii. Rimtul era ridicat și probabil se simțea o oarecare disperare în modul în care făceam lucrurile, dar nu pot să spun că impuneam un ritm care să mă deranjeze, din contră, mă simțeam bine și puternic. L-am prins pe Daniel în canion, iar între timp Florin a rămas în urmă. La ieșirea din canion l-am prins și pe Robert care din păcate a avut și el o mică „eroare de GPS”. Din acel moment s-a format un grup de 4, un grup care semăna fix cu un tren, eu fiind locomotiva, iar restul vagoanele care nu-mi permiteau să încetinesc.

A fost o perioadă a concursului foarte faină, în care m-am deconectat de la gândurile mele legate de cursă și mi-am lăsat picioarele libere și totul părea atât de natural. În mod cert trebuie să le propun băieților să repetăm experiența, pentru că în mod cert în acel moment trăiam momentele cele mai pure ale alergării montane, cu soarele care răsărea din spatele nostru, rouă din iarbă care ne uda ușor picioarele la fiecare atingere și 4 nebuni care mai aveau de alergat încă 80 de kilometri până la destinație. Timpul a trecut foarte repede și deși nu mă uitam la ceas eram sigur că sunt în grafic. Am trecut rapid de punctul de alimentare de la Cabana Ciucaș, am salutat în trecere Vârful Ciucaș și a urmat coborârea lungă de 7km până în Pasul Bratocea (sau erau 3km, Robert?). Am citit pe blogul lui Robert că această coborâre și modul în care toți patru ne sincronizam l-a inspirat să se gândească la motivele pentru care alergăm și trebuie să recunosc că și mie mi-a dat de gândit. Deși eram într-o competiție și una al naibii de grea, în acele momente picioarele făceau ce știau ele mai bine, mintea era liberă, priveliștea incredibilă și da, acestea sunt câteva dintre motivele pentru care merită să alergi, momente Kodak pe care mintea ta le va păstra pentru eternitate.

În Pasul Bratocea am ajuns toți patru în același timp, dar Robert și Găli au plecat mai repede. Eu și Andrei eram așteptați de Răzvan Ilie, un alt om căruia trebuie să-i mulțumesc pentru că datorită lui cursa mi-a fost mai ușoară, ajutându-mă cu tot ce am avut nevoie în punctele de la Bratocea și Măneciu și mai important reprezenta un reper important la care îmi doream să ajung mai repede, un mod de a îmi menține motivația vie. 

Revenind la Bratocea, am alimentat (mulțumesc și lui Cozmin Ardelean pentru prezența inedită) și am intrat în Grohotiș. Eram împreună cu Andrei și abia așteptam să ies din pădure ca să văd unde sunt Robert și Găli. Am continuat într-un ritm bun și atunci când am apucat să-i vedem am calculat că aveau un avans de aproape 3 minute, iar din spate venea tare Daniel care avea și el undeva la 3 minute în spatele nostru. A fost momentul în care am scos „arma secretă” din rucsac, iPodul și i-am spus lui Andrei că voi mări ritmul. Exact asta am făcut, muzica fiind un „boost„ important pentru viteză. Am trecut de Găli care m-a anunțat că el nu mai continua așa că rămânea doar Robert în față. Aproape de Vârful Grohotiș a fost ultima dată când l-am mai văzut pe Robert și avea un avans de 4 minute. Din acel moment cursa mea a devenit solitară, Andrei pierzând treptat teren până la momentul în care nu l-am mai văzut. 

Un moment care putea schimba soarta acestei curse a fost înaintea punctul de alimentare de la Stâna Nebunul, unde voluntarul care trebuia să se ocupe de punct nu reușise să ajungă la timp și nici nu părea că se va descurca să ajungă de unul singur. Singura soluție care mi-a venit în acel moment a fost să scad puțin viteza și să îl pun să mă urmeze. A reușit să ajungă la Stână, dar din păcate pentru mine, toate produsele erau încă în stână. Trecuse ceva timp de când nu mai aveam apă în bidoane așa că puțin descumpănit de situație l-am lăsat acolo, dar nu înainte să beau apă din adăpătoare de la stână, o decizie care putea să se transforme într-un abandon. De ce? 

După ce am trecut de „fatidicul Releu” a urmat coborârea pe forestier către Măneciu, dar problemele au început să apară la stomac. La fiecare pas simțeam niște dureri intense în zona abdomenului inferior, apăruseră crampele, iar singurul motiv pe care l-am găsit este clar apa pe care am băut-o. Au fost 5 kilometri grei, în care începusem să mă îndoiesc de faptul că voi putea termina cursa cu acele dureri. Deshidratarea reîncepuse să apară pentru că deși aveam apă în bidon refuzam să mai beau pentru a nu agrava probleme. Am strâns din dinți și am ajung la Măneciu unde Răzvan era pregătit să mă întâmpine. Faptul că era acolo mi-a crescut moralul și pentru câteva secunde nu m-am mai gândit la dureri sau la un eventual abandon. Norocul meu a fost că acolo era și Radu Cristi care mi-a dat un Omez, care pe parcurs a mai „îndulcit situația”. Am stat aproape 9 minute în postul de la baraj (mulțumesc Tibi pentru prezență, a contat enorm să văd o față cunoscută) și am plecat cu un ecart de 18 minute în spatele lui Robert. Trebuie să recunosc că din acel moment nu m-am mai gândit la locul 1 ci doar la faptul că îmi doresc să termin cursa, având în vedere faptul că stomacul meu nu era pe „roze”. 

Despre alergarea din Siriu nu pot spune foarte multe, a fost o zonă lungă de forestier în care cred ca mi-am rememorat toată viața și deși muzica încă se auzea în căști m-am surprins de multe ori într-un fel de transă, cu mintea mea în cu totul altă parte, dar cu corpul încă în mișcare. Am fost trezit și de Dragoș State care mi-a oferit supa (trebuia să o primim la Măneciu, dar eu și Robert am ajuns înaintea „cateringului”), dar pe care am refuzat-o. El mi-a spus că Andrei are 10 minute în spatele meu și din acel moment am intrat pe modul „panică” deoarece mi se părea că mă mișc foarte greu, mai ales că la următorul punct am fost anunțat că Robert are 24 minute avans. Până pe Vârful lui Crai, mintea mea a refuzat să mă lase să alerg, dar de acolo ușor, ușor am repornit motoarele și ca prin vis m-am trezit iar la Tabla Buții și apoi urma coborârea spre Valea Stânii. Știam că acolo mă așteaptă prietenul meu Bulgaru, dar pe drum, trezit pentru o secundă din vis îmi imaginam că acolo vor fi și Gianina și Alin și Vladuț și Radu mic și cu acest gând am fugit la vale doar, doar să-mi verific imaginația. Nu mică mi-a fost bucuria când spre finalul coborârii am văzut-o pe Giani și pe Ingrid, iar apoi în punct era și Alin. Se pare că dorințele celor care sunt atât de nebuni să alerge un ultra se pot îndeplini în cele mai ciudate feluri.  

Încă trăiam cu impresia că Andrei are doar 10 minute în spatele meu așa că deși mi-aș fi dorit să mai stau la povești a trebuit să mă urnesc, nu înainte de a mai lua o pastilă de stomac (durerile reapăruseră pe coborâre). Probabil aș mai fi stat la povești pentru că știam ce urmează, o urcare brutală, foarte dificilă, scurtă ca distanță dar al naibii de abruptă și într-o zonă foarte sălbatică. Un moment care mi-a redat tonusul a fost când am trecut pe lângă niște corturi, iar cei care campau acolo au început să aplaude. Să fie și acesta un bun motiv de a alerga 100km? Am tras de mine cât am putut pe această urcare, mai mergeam în sus, mai aruncam un ochi la vale să văd unde este Andrei. Dar din spate nu se vedea nimic, iar urcarea s-a terminat într-un final, iar când m-am uitat la ceas  nu-mi venea să cred. De ce? În toată visarea din Siriu nu mă mai uitasem la ceas decât la ore fixe când trebuia să iau geluri și nu reușisem să mai calculez un timp final pentru cursă. După ce știam avansul pe care îl avea Robert ajunsesem să cred că voi face undeva spre 14 ore, și îmi spuneam singur ca dacă trag tare va ieși un 13:45, dar când am ajuns în Creasta Zăganului am calculat timpul și mi-am dat seama că mă pot încadra în planul inițial, de 13 ore și că Robert e nebun și va face un timp incredibil. Înainte de a o rupe la fugă, m-am oprit și am scos pietricele din pantofi, pietricele care mi-am dat seama că mă sâcâiau de vreo 40km și care mi-au produs niște răni urâte în talpă. 

Motivat de cele 13 ore am alergat cu sufletul, am trecut de Răscruce, de Cabana Silva și nu îmi venea să cred că mai am doar 4km până la final. Acum doi ani, în această zona am plâns la propriu de dureri de genunchi, dar acum mi se părea că zbor (doar mi se părea). Minutele treceau repede, kilometri nu mai contau, durerea provocată de rănile din tălpi se disipa și așa am ajuns pe ultima sută de metri a cursei. Am avut timp pe traseu să îmi imaginez tot felul de scenarii legate de finish-ul meu, cel mai haios pe care reușisem să-l creez fiind acela în care scoteam gelurile din rucsac și le aruncam mulțimii. Vă dați seama cum deliram? Pur și simplu finish-ul a fost simplu, am trecut linia de sosire și după mult timp sufletul și mintea s-au aliniat într-un joc al mulțumirii și al plăcerii dincolo de durere.

Timpul final a fost 13:01:20, locul 2, sub vechiul record al cursei, dar cu aproape o ora mai încet decât noul record stabilit de Robert (Felicitari!)

Rezultate

La final am aflat că Andrei avea peste 40 de minute în spatele meu, dar am stat la finish să-i aștept pe Daniel și pe Andrei, iar apoi am fugit acasă pentru că am realizat că am făcut insolație, iar corpul meu tremura necontrolat din cauza frisoanelor. Am făcut un duș și am revenit pentru scurt timp la linia de finish pentru a îi încuraja pe cei care terminau mai târziu. Din păcate, starea mea fizică nu mi-a permis să rămân mai mult în zona de finish pentru a îi întâmpina pe toți cei care îi consider eroi. Poate relatarea mea nu este ceea ce se aștepta lumea să spun despre cursă, dar cred că alergând un ultra îti izolezi niște trăiri undeva în propriul suflet care probabil se vor reactiva data viitoare.

Noaptea a fost una lungă pentru mine deoarece nu am reușit să dorm din cauza insolației, dar m-am bucurat când i-am auzit pe Emil și pe Dumitru că au terminat cursa cu bine și cred că într-un final am dormit 3 ore.  După festivitatea de premiere am plecat spre casă, dar ne-am și oprit pentru „alimentare” care la mine, nemâncând mâncare solidă de peste 24 de ore, a însemnat ciorbă, cașcaval pane, cârnați și cartofi prăjiți!

Mai sus am povestit despre finish și am menționat festivitarea de premiere. Nu prea îmi place să critic, dar cred că a venit timpul să spun lucrurilor pe nume. Observ, din păcate, în România, un total dezinteres pentru festivitatea de premiere, iar în cazul de față și pentru finish-ul celor care au parcurs peste 100km în alergare. Refuz să cred că toată lumea a plecat acasa și îmi doresc să trag un semnal de alarmă către cei care aleargă, să arate respectul cuvenit celor care au terminat pe podium sau celor care termina o cursă dificilă. Prezența voastră acolo, o strângere de mână, o încurajare, valorează de foarte multe ori mai mult decât premiile în sine. Așa că data viitoare când mai auziți un prieten, cunoscut, apropiat că nu-l interesează festivitatea de premiere, aduceți-i aminte că toți facem parte din aceeași familie, a alergătorilor, și că respectul și admirația față de un rezultat se aduce la premiere, nu pe facebook printr-un comment sau like.

Felicitări tuturor celor care și-au depășit limitele, celor care au alergat primul ultra, celor care și-au îmbunătățit timpul și celor care chiar dacă nu au terminat, au avut curajul să accepte această provocare. Ne vedem pe munte!

Sezonul meu este aproape încheiat, urmând să mai alerg la MPC, dar fără un obiectiv anume, doar că îmi este dor de Piatra Craiului, ratând ultimele două ediții din diverse motive, iar apoi voi fi prezent la Azuga Trail Race în calitate de organizator, dar cine știe, poate vă treziți și cu mine la start.

Vreau să mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături în acest sezon, prietenilor vechi, noilor cunoștințe, oamenilor care au devenit partea din ce numesc familia mea. Lista este lungă și nu aș vrea să ratez pe nimeni, dar vă apreciez și vă iubesc pe toți în aceeași măsură (dacă nu ești sigur că ești pe lista poți întreba!:D).

Acest an nu ar fi fost în nici un caz la fel fără susținerea CompresSport România, Nutrend, The North Face România și Scott, care au crezut în mine chiar și în momentele în care moralul meu era pe undeva îngropat și bine ascuns. Vă mulțumesc!

P.S. Așa cum am promis voi face și o listă cu lucrurile pe care le-am „consumat” la acest ultra. Vă rog să aveți în vedere că eu nu prea mă descurc cu mâncatul în timpul efortului, dar voi lucra să schimb acest aspect.
1. 16x geluri Nutrend (Carbosnack – Endurosnack)

2. 2x Shot BCAA - Nutrend, 3x Gutar – Nutrend

3. Pastile Anticramp - Nutrend și Pastile BCAA - Nutrend („cu pumnul” la Bratocea și Mâneciu)

4. 1x ATP Shot Racer, 1x Detox Shot Racer

5. 2x Coca Cola 0.5L (Bratocea și Mâneciu), 2x Powerade Energyblue (Bratocea și Mâneciu), Apă minerală

6. 1x Clătită cu gem (Mâneciu)
7. 1x Nutrend Carbonex

Acestea au fost produsele pregătite de mine, iar pe traseu am mai mâncat în total o jumătate de banană, am băut un suc cu gust de detergent în Siriu (dar era rece!) și cam asta a fost tot ce am consumat pe durata celor 13 ore.