Noaptea Iorgovanului

E seară, vara este pe final iar eu am chef de scris. Și cum nu-mi place decât sa povestesc despre alergare (și la asta mă pricep cel mai bine), despre o alergare specială voi povesti.

Iorgovanu Night Run – Știam despre acest concurs, îmi place în Retezat, îmi place să alerg noaptea. Aveam pentru acest week-end toate ingredientele potrivite: alergare, prieteni, cort, prezența specială, fără semnal la telefon, răcoare, ploaie…

Am ajuns la Câmpușel vineri seara, am montan cortul și am dormit bucurându-mă de răcoare. Dimineața s-a dovedit a fi ploioasă dar nu m-a deranjat. Un mic dejun târziu și un prânz gustos la Cheile Buții mi-au înseninat ziua. Pe după-masă ne-am putut bucura și de puțin soare și am profitat stând pe iarbă, în aer liber; simplu dar perfect pentru a încărca bateriile înainte de cursă. Care cursă este una nocturnă, de aproape 15km și aproape 1000m diferența de nivel din care primii 3km de asfalt, ușor la vale. Un antrenament perfect pentru obiectivul major al acestui final de sezon (MPC). Se anunța ploaie după ora 22 dar asta nu a părut să sperie pe nimeni. Startul a fost rapid iar după 1km aproape de 3min/km am redus un pic turația motoarelor fiind depășit de Saroși si Ionescu Jr.  Urcarea spre Scorota a fost alergabilă și de asemenea foarte frumoasă din punct de vedere al imaginilor pe care le-am putut distinge la frontală (clar un traseu care merită făcut și pe lumină). Aproape de stână am fost prins de Bălan iar după alimentare și o scurta oprire la „budă” am plecat în urmărirea lui Silviu. După urcarea spre Vârful !!! am fost prins și de Bogdan Marin din CPNT.  Aici am fost direcționați greșit, fiind sfătuiți să căută marcajul spre dreapta ( a început să plouă și a apărut ceața astfel încât nu vedeai mai departe de 10-15 metri). Ne-am trezit că mergeam foarte abrupt la vale și încercând să găsim marcajul, l-am observat undeva pe un vârfuleț, undeva la vreo 50 metri deasupra noastră. Am revenit pe traseu dar deja fusesem depășiți de alți alergători. Bogdan a continuat în viteză iar eu încă oscilam dacă merită sau nu să mă zbat. Au trecut câteva minute și picioarele au revenit la viteza normală însă spre surpriza mea am greșit iar traseul. Într-o zona de jnepeniș marcajul era pus orizontal pe un jneapăn iar eu am ocolit înspre dreapta dar direcția potrivită era spre stânga. Până m-am dumirit eu, am fost prins din spate de alți concurenți și am auzit două voci familiare (Alex Fodor și Iulia Găinariu). Atunci m-am enervat foarte tare și eram decis să-mi bag picioarele (o exprimare plastică evident). După nici 300 metri, pe marcaj fiind alături de alți 3-4 concurenți, am fost strigați de un „nene” care s-a recomandat ca salvamontist și care ne spunea ca pe acolo este traseul. Cum să fie pe acolo traseul când noi suntem pe marcaj?! Am înjurat destul de tare și eu și Alex și am continuat pe traseu. Cei care au mers spre salvamontist și au continuat traseul pe acolo au ieșit cu vreo 500 metri în fața mea și a lui Alex. Și evident dă-i și înjură, țipă etc. Iar mi-am băgat picioarele dar totuși am zis că pe urcarea spre Piatra Iorgovanului să mai depășesc puțin iar apoi pe coborâre să o las ușor. Mare mi-a fost mirarea când pe vârf l-am prins pe Bogdan. Mi-am spus că mai facem o încercare totuși. Am tras tare pe coborâre, am zburat pe lângă Bogdan dar din păcate și pe lângă potecă. Am căzut destul de rău între jnepeni iar palmele mi-au fost tăiate în mai multe locuri de pietrele pe care am aterizat. Pentru a câta oară am zis că-mi bag picioarele? Așa îmi trebuie dacă nu mă potolesc nu? De acolo chiar am mers încet dar spre surprinderea mea (a câta oară m-a surprins ceva la Iorgovanu?) am dat peste Bălan care venea din stânga mea, din jnepeni, și el întrebând pe unde este marcajul. Am mers ușor pe ultima parte de coborâre și cu toate astea am căzut lovindu-mă destul de tare la cotul stâng.  Am terminat pe locul 8 cu un timp de 1h 50 min, un concurs pe care eu l-am considerat a fi doar o loterie.

Marcajul a fost bunicel pentru condiții normale dar pe ceața și ploaie acesta nu era foarte vizibil. După ce am reușit să mă calmez și o scurtă vizită la salvare am așteptat cu nerăbdare finish-ul anumitor persoane. Mă bucur că totul a ieșit mai bine în cursa lor decât în a mea. Un concurs pe care cu siguranță îl voi încerca și anul viitor pentru că pe lângă revanșa pe care vreau sa o iau, a fost un concurs cu o atmosferă plăcută (excepție face muzica de sâmbătă spre duminică noaptea care nu ne-a lăsat să ne odihnim) pe un traseu superb.

Un week-end pe care nu îl regret, din contră, un week-end din care am rămas cu foarte multe lucruri frumoase, momente si trăiri care cu siguranță mi-au marcat acest final de vară. Urmează o toamnă frumoasă în care voi încerca să „turez motoarele” pentru MPC.

REZULTATE

Mijloc de august în alergare

După experiența frumoasă de la Cindrel știam că urmează două week-enduri pline pentru mine. La o săptămână distanță și după un drum foarte lung am ajuns la Vatra Dornei unde urma să alerg primul meu Campionat Național de Alergare Montană.  A fost o experiență nouă pentru mine, mai ales că a fost o cursă extrem de scurtă comparat cu ceea ce antrenasem eu în ultima vreme. S-a dovedit mai apoi că 14.5km și 1000 nivel alergați la 30 de grade in mijlocul zilei sunt mai obositori decât un maraton. 

Am suferit destul de tare din cauza vitezei cu care nu eram obișnuit, a căldurii și a lipsei de hidratare de pe traseu dar spre final am reușit să intru în ritm și să termin pe locul 15 la individual și să mă bucur de titlul național cu echipa CSM Cluj!

A urmat un alt drum foarte lung și obositor, alături de Ionuț și Soby, până la Bușteni. Am ezitat până în ultima clipă dacă este oportun să alerg Vertical Race-ul de la Bușteni dar în final am decis să mă ocup de partea organizatorică și am reușit în cele din urmă să îmi aduc aportul la o cursă ce se anunță „Prâslea” alergării montane din România. A fost o experiență interesantă să privesc de pe margine și evident că mă mâncau picioarele să alerg dar cred că în final am făcut alegerea corectă.

Știam că după acest week-end mă așteaptă una dintre cele mai dificile curse din România. 2x2 Race (Cele mai înalte două vârfuri din România în aceeași cursă). Probabil dacă aș fi fost înscris la individual aș fi ales să nu alerg. Mă simțeam destul de obosit mental și doream să lenevesc în perioada următoare. Dar cum am promis că voi face echipă cu Zsolt Kovacs, trebuie să recunosc că mi-a fost rușine să îi spun că vreau să renunț. Așa că m-am conformat cerințelor și am încercat să mă odihnesc pe cât posibil în săptămâna premergătoare cursei, bucurându-mă de alergări scurte și relaxante la ceas de seară. Vineri eram deja la Bâlea și după multe ironii si „amenințări” între mine și Zsolt am decis că este cazul să dormim și să sperăm că nu ne vom bate pe traseu.  Zsolt are o experiență mult mai mare decât mine în Făgăraș și la fel cum a fost și la 7500 cu Alin, acesta era evident și mai odihnit și mai cu pofta de alergat fapt ce s-a simțit de pe prima urcare spre Șaua Capra. Nu m-am simți nici un moment foarte bine pe traseu însă am tras de mine pe cât posibil. Genunchii nu prea m-au ascultat și au dat încă de la început semne că nu își doresc să fie pe munte în acea zi, corpul se simțea obosit și pentru prima dată de când alerg chiar și creierul îmi spunea sa mai stau naiba pe loc! 

Marele nostru avantaj a fost că nu a fost cazul să ne zbatem prea tare deoarece știam echipele cu care concurăm și eram siguri că vom câștiga. Am fost o echipă echilibrată aș putea spune, eu puteam mai bine la deal și Zsolt la vale. Au fost multe momente în care el m-a așteptat pe coborâri dar contrat așteptărilor generale am făcut o echipă frumoasă și dincolo de oboseala mea chiar au fost aproape 10 ore pe munte alături de un om cu care aș putea face echipa oricând. Au fost multe momente în care aș fi vrut să cedez:

La 3 pași de moarte am fost cum au zis băieții:„ La un pas de moarte!” deoarece am alunecat și am căzut efectiv în cap, norocul meu fiind că aveam deja mâinile bine prinse de lanț sau pe coborârea spre Călțun unde iar am alunecat și m-am julit destul de tare atât pe mâna stângă cât și pe picior. Dincolo de suferința fizică, o spun și o repet, a fost o experiență frumoasă pe care mă bucur ca am trăit-o în echipă. În final am terminat pe locul 1 la 2x2 Race cu timpul de 9h 54min 58 sec însă am fost destul de supărat pe modul în care m-am comportat pe traseu. Dar voi lua doar părțile pozitive și voi face niște schimbări în ceea ce privește obiectivele mele pentru finalul se sezon. Obiectivul principal a devenit MPC fapt pentru care am renunțat a mai alerga vreo cursă lungă până atunci și de asemenea mă gândesc serios să renunț și la ultimul concurs din acest sezon (Virgin Forest Ultra). Mulțumesc Zsolt pentru cele 10 ore de nebunie din Făgăraș și mult succes la UTMB!

Rezultate 

Urmează două week-end-uri în care voi alerga la Iorgovanu Night Run și la Corcova Trail Race. Dar mai important decât aceste două curse este faptul că îmi doresc să petrec două sfârșituri de săptămâna în compania persoanelor care contează pentru sufletul meu.

Revenire la Cindrel

După experiența dureroasă din Italia și un drum foarte lung spre casa (două zile) care mi-a îngreunat recuperarea de după cursă, am decis să fac o nebunie și să merg la Cindrel. Vă rog să nu mă întrebați de ce am făcut asta, de ce nu mă potolesc, de ce nu am grijă de mine etc. Cei care mă cunosc știu foarte bine care a fost motivația din spatele acestei dorințe de a alerga la Cindrel. Nu voi povesti despre drum, despre ridicarea kit-urilor, despre noaptea dinaintea concursului. Sâmbătă dimineață m-am prezentat la start, care a fost decalat cu 15 minute din cauza înscrierilor de la fața locului. Nu m-a deranjat deoarece am avut mai mult timp pentru încălzire și pentru a mă bucura de compania oamenilor din jurul meu. Știam traseul de anul trecut, nu exista nimic care să mă poată surprinde, cu excepția genunchiului meu stâng (care durea în timpul alergărilor de după Ultra) care evident „țipa” din cauza suprasolicitării din ultima perioadă.

Trebuie să mulțumesc Runningshop.ro care mi-a pus la dispoziție Balance Tape, bandă kinesiologică care a avut un efect benefic de suport pentru genunchii mei greu încercați în ultima perioadă. Am luat startul destul de tare și m-am așezat alături de Bălan, Adi Bostan și Paul Hundrubechean pe primii kilometrii. Sincer nu m-am simțit bine decât pe zonele de urcare, Adi, Silviu și Paul depărtându-se foarte repede de mine pe coborâri.  Din spate de asemenea venea foarte tare Alex Itu și Nușu. Pe coborârea spre  Refugiu Iezer, deși pe toate coborârile genunchii m-au durut, am strâns din dinți si m-am concentrat foarte tare (îmi spuneam în sine că ar trebui să cobor ca Tadei Pivk:D), reușind să recuperez imediat distanța față de Paul (Adi și Silviu erau departe). Pe urcarea spre Iezerul Mare l-am depășit pe Paul și de acolo singurul gând a fost să trec cu bine de urcarea spre Vârful Cindrel și să securizez poziția a 3-a. M-am uitat în spate și Alex Itu se apropiase destul de mult pe ultima aprtea a urcării dar am „cuplat 4x4” și am reușit să ajung cu un avans bun pe vârf. 

De acolo a urmat o zona de sus-jos, prin jnepeniș, spre Refugiul Cânaia. Aici spre surprinderea mea, în punctul de alimentare, Nușu și Alex au ajuns la 30 de secunde în spatele meu. Am strâns din dinți, am trecut peste oboseala și căldură și chiar și peste tentația de a mă mai opri să beau apă din râulețe și am tras tare fără să mă uit în spate. În următorul punct de alimentare l-am văzut pe Bălan în fața, cam la două minute și mi-aș fi dorit să îl prind dar a observat că mă apropii și a schimbat viteza. Trebuie să recunosc că până în acel moment nu m-am simțit bine pe traseu deloc, destul de non-combativ, fără viteză. Pe ultima coborâre, cei 6km din ultimul punct de alimentare, Nușu aproape m-a prins dar a fost domn și m-a strigat de la cam 100 de metrii din spate. În acel moment m-am panicat și pentru prima dată în cursă am reușit să schimb în viteza a 5-a, fiind ajutat și de faptul că era o zona relativ plată, reușind să mai pun un minut față de Nușu.

 În final am terminat pe locul 3 la general și locul 3 la categorie, în aceeași formulă ca și anul trecut (Adi – Locul 1, Bălan pe 2), cu un timp cu 10 minute mai bun decât anul trecut, pe un traseu pe care l-am alergat în proporție de 95% (timp: 3:44:48). Mă bucur că am participat pentru a doua oară la acest concurs și mă bucur că dincolo de durerile avute am reușit să mă simt bine, să alerg un traseu superb și să mă bucur de un weekend minunat!

Trans D'Havet - 80km de suferință

Am avut nevoie de o perioadă în care să nu scriu, să analizez lucrurile și să mă liniștesc. Îmi doream enorm ca povestea Trans D’Havet sa fie una de succes, una în care la final să zâmbesc mândru de ce am realizat, însă lucrurile nu ies întotdeauna cum le planificăm de acasă.  Deplasare spre Italia a suferit modificări încă de la întoarcerea din Islanda, fiind nevoit să renunț la Dolomites Skyrace (am alergat la 7500). Miercuri de dimineață am decolat spre Treviso, de acolo bus până în gară, tren până în Vicenza și de acolo bus până în Recoaro Terme unde am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Ionuț, Soby și Florin (cu care urma să petrec următoarele zile). Mă simțeam destul de obosit după drum dar am avut timp în zilele ce au urmat să dorm suficient. Am încercat alături de Florin să dormim cât mai mult timp ziua, pentru a acumula odihnă în ideea că startul la ultra va fi la ora 1 noaptea și vom alerga foarte mult timp într-o zona a nopții în care corpul este obișnuit să doarmă. Ușor ușor zilele au trecut și ne-am trezit ca prin minune pregătindu-ne de concurs, vineri pe la ora 18:00. Am luat bus-ul din Recoaro Terme și am ajuns în Valdagno (locul de finish) de unde ne-am ridicat kiturile și în jurul orei  11:00 ne-am urcat în autocare către locul de start. Urmau 80de km și 5000m diferența de nivel dar aceste cifre nu pot spune de fapt nimic despre ce am trăit efectiv pe traseu. A fost o reală plăcere să vezi alături de tine sportivi pe care până acum i-ai văzut și i-ai admirat (nu o să dau nume că nu se știe poate citesc :D) dar marea problemă nu erau emoțiile ci căldura foarte mare (peste 28 grade) și umiditatea ridicată (peste 85%). 

Mi-am propus să merg încet primii 10km care aveau aproape 1000m diferență de nivel, iar o parte am alergat alături de Florin dar am decis să reduc turația și să conserv energie cât mai multă până în momentul în care se va face dimineață. Mă simțeam excelent fizic, singura problemă fiind faptul că transpiram foarte mult, pe față curgea efectiv transpirația ca atunci când fac duș. Prima urcare a trecut destul de repede și de acolo a urmat cea mai tehnică coborâre pe care am alergat în viața mea (se poate să greșesc dar a fost extrem de tehnică și fiind și noapte a amplificat greutatea potecii). Primul punct de alimentare a fost la kilometrul 12 și de acolo iar la deal. Am urcat de asemenea foarte bine, depășind destul de multe persoane. A urmat al doilea punct de alimentare unde am luat iar un gel și am plecat destul de repede la coborâre, spre kilometrul 28 unde era următorul punct de alimentare. Pe fiecare coborâre au existat foarte multe momente în care am alergat și în sus, fapt ce a amplificat efortul. La kilometrul 28 m-am uitat la ceas și aveam deja  4 ore și 30 de minute alergate și 2900 metrii de nivel! Mi s-a părut incredibil că până în acel moment am alergat o cursă la fel de grea cum a fost Retezat Trail Race și mai aveam de acolo 52km și 2300 metrii de nivel! A urmat o urcare abruptă (care în mintea mea semănă cu urcarea la Diana, de la MPC) și mare mi-a fost mirarea când am dat de ASFALT. Trebuie să recunosc că m-am simțit ca un copil care a descoperit cadourile de Crăciun ascunse de părinți. Am accelerat aici și deși eram în urcare m-am simțit incredibil. Din păcate bucuria a durat doar vreo 2km, în vârf părăsind asfaltul și intrând pe zona în care marele general D’Havet a construit alături de soldații săi un sistem de tuneluri care adunate însumează în jur de 6 kilometri. 6 kilometri, 52 de tuneluri săpate în stâncă și o poteca extrem de tehnică, în ușoară urcare dar numai prin grohotiș. O nebunie ce a realizat acel om și armata lui (trebuie să recunosc că l-am blestemat de nenumărate ori pentru ce a făcut dar acum nu pot decât să apreciez  realizarea tactică și inginerească a acestui om).  Încă de când am ieșit în asfalt se luminase și abia așteptam să scap de frontală și sa-mi pun șapca în cap. Asta am și făcut, iar când intram în tuneluri mergeam cu frontala în mână. 

Totul a decurs bine pe această zonă până în momentul în care pe la tunelul 40 am alunecat pe stânca uda (infliltrații) și am solicitat foarte tare genunchiul drept, resimțind o înțepătură foarte profundă deasupra genunchiului (pe zona în care m-am accidentat la Hit the Top). Spre bucuria mea (aparent), durerea a dispărut și am putut să alerg binișor. Am fost bucuros să îl văd și pe Florin în depărtare (cam la 10 minute de mine). Ultimele două tuneluri au fost în coborâre însă eu deja simțeam că ceva nu este în regulă cu piciorul meu. Am ajuns la punctul de alimentare de la km 40 unde m-am oprit pentru a mă alimenta (greșeala fatală).Aici aveam conform ceasului 6 ore si 20 minute si 3300m diferenta de nivel pozitiva. Piciorul meu s-a răcit instant și au apărut niște dureri groaznice. Am decis să continui mai ales că știam că partea cea mai grea trecuse (sau așa credeam eu). Am mers la pas următorul deal, într-un ritm totuși destul de bun deși piciorul mă durea. A urmat o zona de sus-jos-sus-jos și punctul de alimentar de la kilometrul 44. Aici m-am oprit, am schimbat șosetele și jambierele, am alimentat cu apă și am pornit la drum iar, știind că urmează încă o urcare grea. Dar nu m-aș fi așteptat să fie atât de grea. Poate și din cauza oboselii acumulate, a căldurii de peste 30 grade, a grohotișului care făcea poteca extrem de tehnică dar efectiv partea asta mi s-a părut Horror! Genunchiul durea din ce în ce mai tare mai ales că trebuia să apăs foarte tare cu mâinile pe pulpe ca să pot urcă într-un ritm decent. Am ajuns greu în vârf și deși acolo am fost anunțat că ce era greu s-a terminat, în momentul în care m-am uitat în dreapta am vâzut încă o urcare, care la acel moment mi s-a părut de asemenea îngrozitoare. Eram la kilometru 48 și m-am așezat în fund, am băut apă și cola, am cerut niște gheață pentru genunchi și am plecat la vale.

  Ideea abandonului încolțise deja în mintea mea. Am plecat la vale, mergând și fiind depășit de foarte mulți alergători. Durea ca naiba fiecare pas și deja începusem să forțez foarte tare pe genunchiul drept. M-am oprit în mijlocul potecii și m-am dezbrăcat de colanți (probabil o imagine epică pentru cei care m-au depășit) și mi-am tras pe mine o pereche de colanți ¾ care speram eu să susțină mai bine genunchiul afectat. Durerea s-a diminuat puțin însă refuzam să cred că voi putea să continui așa încă aproape 30km. Deja îmi spuneam că este bine să abandonez dar lupta în mine era uriașă. Nu vroiam să dau greș, nu vroiam să dezamăgesc pe nimeni, nici măcar pe mine! La punctul de alimentare am luat apă și cola și am plecat tot la pas spre următorul punct. Ceva sau cineva nu m-a lăsat nici măcar să spun celor din punct că mă gândesc să abandonez. Spuneam că mă doare genunchiul, că am o problemă cu un ligament dar nu vroiam sa vorbesc despre abandon. Am mers la pas pe o zonă extrem de alergabilă și evident că genunchiul durea, mă durea de asemenea să văd că sunt depășit dar nu îmi doream decât să ajung în punctul de la kilometrul 67 și să le spun că nu voi termina cursa și că vreau să abandonez. Dar ca și înainte odată ajuns în punct am refuzat să vorbesc despre abandon. Am luat iar gheață pentru picior și ușor ușor am plecat la vale. Urmau cei mai grei 13km din viața mea! Tălpile se inflamaseră foarte tare și dacă genunchiul nu era o problemă suficient de mare, acum fiecare pas durea și mai tare din cauza tălpilor și a bătăturilor. A fost o zonă de coborâre foarte abruptă care efectiv m-a distrus. Nu mai suportam durerea dar chiar nu cred că mai conta în acel moment. Am mers foarte înfrânat, abdomenul și brațele fiind „frânele”. Singurul gând era să ajung la finish cât mai repede, să închei întreg acest chin. Evident că m-am întrebat de foarte multe ori de ce îmi fac asta, de ce nu am abandonat, de ce de ce de ce!?!? Nu îmi aduc aminte care a fost răspunsul dar cert este că am terminat!Mi-a luat aproape 3 ore să fac cei 13 kilometri (durerile de tălpi au devenit insuportabile) iar genunchiul durea ca naiba! Am trecut linia de sosire în puțin sub 15 ore și chiar am găsit puterea să zâmbesc. La finish mă aștepta Florin care a făcut o cursă fabuloasă, terminând primul lui ultra pe locul 12 la Campionatul European! Am fost extrem de bucuros că am terminat dar și trist pentru că știu că rezultatul meu ar fi fost altul dacă acordam mai multă atenție traseului când a fost cazul. O lecție pe care a trebuit să o învăț „the hard way”!

După o seară de „somn”, duminică a început lungul drum spre casă. Traseul a fost în felul următor: Recoaro Terme-Vicenza (bus), Vicenza-Brescia (tren), Brescia-Bergamo (tren), Bergamo-Aeroport Bergamo (tren), Bergamo Aeroport – Cluj (mașina – mulțumesc lui Soby) și Cluj-București (tren). Aproape 48 de ore pe drum care trebuie să spun că m-au obosit mai tare decât cursa. 

În final vreau să mulțumesc din suflet celor care m-au încurajat înainte și după cursă, celor care și-au făcut griji pentru mine, celor care mi-au trimis sms-uri în timpul cursei și mai ales persoanei care nu m-a lăsat să abandonez. Trebuie să mulțumesc din suflet lui Florin, care dintr-un amic a devenit un prieten și care deși a făcut o cursa extraordinară, m-a așteptat la finish și și-a făcut griji pentru mine. Jos pălăria în fața ta! Nu în ultimul rând mulțumesc sponsorilor, lui Ionuț Zincă pentru că este o continuă inspirație pentru mine dar și clubului Valetudo Skyrunning Italia pentru ajutorul acordat (Grazie Giorgio Presenti). 

În curând și povestea de la Cindrel… Va urma!

Rezultate Trans D'Havet 2013