7500 - Scurt în doi (R&A)

După problemele de la revenirea din Islanda, legate de pierderea bagajului și imposibilitatea mea de a ajunge la timp pentru Dolomites Skyrace, am decis să merg la Marathon 7500, la tura scurtă(sau Hobby – 40km și 3200m nivel), în ideea unui antrenament bun. Nu discutasem cu nimeni despre aceasta posibilitate până miercuri. Am luat legătura cu Sabin care mi-a transmis că este posibil să facem echipa împreuna dar mai întâi trebuie să așteptăm în ce condiție este Cristi. Între timp discutând pe facebook cu Gianina, ea l-a „pârât” pe Alin, spunându-mi că acesta s-a reapucat de alergare de câteva zile și că pare ca vechea accidentare a dispărut.

Evident că nu am stat pe gânduri și am luat imediat legătura cu Alin. A fost nevoie de destul de multa muncă de convingere și de „activarea multor puncte sensibile” ale lui Alin pentru a reuși să îl conving că este o idee bună (deși amândoi știam că nu este chiar așa). Singura voce rațională a fost a Gianinei dar în cele din urmă și ea a cedat, așa că urma să fac echipa cu Alin și întreaga familie Tănase urma să fie prezentă pe „strada Peștera numărul 7500”.

La Peștera am ajuns joi seara târziu, cu mașina lui Florin Glintă și am montat cortul pe întuneric. Dimineața zilei de vineri ne-a prins la startul turei lungi a Marathon 7500. Deși mi-aș fi dorit să merg în Piatra Arsă foarte devreme pentru a mă întâlni cu Marius, Alina, Ana și Andra dar și pentru a îi întâmpina pe alergători, acest lucru nu s-a materializat pentru că mă simțeam obosit, nereușind să dorm foarte bine în noaptea dinainte.  Am dormit câteva ore bune și în jur de ora 12 am plecat spre Piatra Arsa, nu înainte de a vedea la lucru primele 3-4 echipe care soseau la Peștera și care urmau să plece spre Omu.

În Piatra Arsă am stat la povești cu toată lumea, am mâncat o ciorbă și am plecat înapoi la cort pentru restul de somn. În total 10km de alergare ușoară, exact ce aveam nevoie înainte de concurs.

Între timp au ajuns și Alin, Gianina și Vlad și împreuna cu Alin am pus la punct ultimele detalii referitoare la modul de abordare al cursei, echipament etc.  În jurul orei 22 am intrat în cort să dorm dar nu am reușit să dorm foarte mult deoarece au început să sosească concurenții de la tura lungă. Somnul a fost în reprize iar la ora 4:00 eram în picioare și pregăteam ultimele lucruri pentru concurs. 

După verificarea echipamentului m-am poziționat alături de Alin la linia de start. În jur de 6:10 s-a dat startul (eu și Alin stabilisem să plecăm încet la început). Mare ne-a fost surpriză să constatăm că toți ceilalți nu vin după noi, ajungând la Omu cu un avans de 4-5 minute față de a doua echipă. Pe coborârea spre Valea Cerbului am mers încet, făcând toate serpentinele, deoarece și eu și Alin vroiam să fim siguri ca accidentările noastre nu vor recidiva. Am fost prinși de Florin Totalcă și Dani Florea, iar pe ultima parte spre Gura Diham am fost chiar lăsați în urmă deoarece a trebuit să ne oprim pentru că lui Alin îi căzuse centura de puls care se încârligase cu centura de număr. În punctul de alimentare i-am prins pe Florin și Dani și până la Poiana Izvoarelor i-am lăsat în urmă. Singura problemă pe care o avea echipa noastră era ca eu nu reușeam să mă trezesc, mă simțeam lipsit de putere în picioare și au fost dealuri atât spre Poiana Izvoarelor cât mai ales spre Prepeleag pe care le-aș fi alergat fără probleme dar acum nu reușeam și mi se părea că îl țin pe Alin în loc. A fost chiar un moment haios în care el efectiv m-a împins de la spate (la propriu) fapt care m-a întărâtat puțin, de acolo reușind să alerg binișor până la Prepeleag. 

Încă trăiam cu impresia că Florin și Dani pot fi foarte aproape și ne doream să tragem tare pe Bucșoiu pentru a nu avea probleme mai departe. Eu am început să mă simt iar lipsit de putere în picioare și l-am lăsat pe Alin la conducere. Am tras de mine foarte tare pe Bucșoiu chiar daca mi se părea că dorm, că nu sunt eu, că nu reușesc să înaintez. S-a dovedit oarecum greșit să gândesc așa deoarece ne-am distanțat foarte multe de urmăritori. Spre Omu ne-am întâlnit cu Florin Glintă căruia i-am făcut o mărturisire șoc! „ Florine, Alin se dopeaza cu EPO. De când a trecut la ciclism a început să o ia pe urmele lui Froome!Mă aleargă de îmi ies ochii!”. 

La Omu am umplut bidoanele și simțeam că îmi este foame. Am tot cerut oamenilor care erau în zona cabanei o banană dar nu am primit nici un răspuns. De acolo am plecat destul de rapid spre Bătrâna. O zonă alergabilă care mie îmi place foarte mult. Aici am reușit să țin ritmul lui Alin dar partea cea mai funny a fost faptul că încă mă gândeam daca am cerut sau nu o banană la Omu, având în vedere ca nu mi-a răspuns nimeni credeam că totul a fost doar în imaginația mea. În jnepenișul dinainte de Bătrâna m-am lovit destul de tare (avea să se dovedească după concurs) la tibia stângă dar nu a fost ceva care pe moment să îmi creeze probleme. La Bătrâna ne-am întâlnit cu Oana și Gabi cărora le-am spus același text ca și lui Florin:„ Alin e dopat!A trecut pe EPO!”. De aici coborârea a mers bine până la Guțanu. Deja ne liniștisem pentru că eram conștienți că nu mai putem pierde primul loc, acum obiectivul major fiind un timp cât mai bun. Alin se simțea foarte bine și se vedea că este la turație maximă, în schimb eu pe urcarea spre Șaua Strunga am fost slab, foarte slab. Nu reușeam să alerg și abia reușeam să merg. Este clar că alergarea din Islanda m-a stors de puteri mai mult decât credeam eu. A fost foarte grea în viziunea mea urcare spre Strunga, o urcare pe care în mod normal aș alerga de la un capăt la altul, indiferent de momentul cursei. Din Strung am coborât la Padina și de acolo cu ultimele forțe ne-am îndreptat spre Peștera. Ne doream un timp sub 6:30 dar în final ne-am mulțumit cu 6:32 și o primire foarte caldă la sosire, fapt care a îndulcit senzația de oboseală maximă pe care am avut ocazia să o experimentez în timpul acestei curse. 

Deși m-am simțit foarte rău pe durata cursei, Alin a fost un coechipier excelent și s-a dovedit și un prieten foarte bun.  Am făcut o echipă foarte bună cu Alin și trebuie să spun că sunt surprins. Părea că alergăm împreuna de foarte mult timp, nu a fost nevoie să ne spunem foarte multe lucruri, totul a mers aproape ca uns. Probabil dacă și eu aș fi fost la turație maximă timpul pe care l-am fi realizat ar fi fost unul mult mai bun dar îi mulțumesc lui Alin pentru înțelegere și promit să mă revanșez. Per total a fost o experiența frumoasă, interesantă și care a mai atenuat din tristețea faptului că am ratat Dolomites Skyrace.

Mulțumesc din suflet organizatorilor de la CPNT pentru un eveniment frumos, pe gustul meu, cu un real caracter montan!

Urmează o perioadă plină pentru mine, cu foarte multe curse lungi (sper să supraviețuiesc!). În week-end voi alerga în Italia, ultramaratonul Trans D’Havet, etapa de ultra a Skyrunning European Champs. Țineți-mi  pumnii strânși, foarte strânși!

I Survived Iceland!

I survived Iceland – este o frază pe care am citit-o pe un tricou care se vindea în magazinele de suveniruri din Reykjavik și care mi-a rămas în minte. S-a potrivit perfect cu ceea ce am experimentat pe perioada șederii mele în Islanda. Este poate pentru prima dată când voi spune o poveste atât de detaliată a aventurii mele, dar merită cu prisosință.

Drumul a început pentru mine de joi la prânz și a pornit din Otopeni cu escala în Copenhaga și mai apoi Reykjavik. 

 Deși drumul a durat destul de mult (am avut și de așteptat în jur de 4 ore în Copenhaga). În aeroportul din Reykjavik am avut de asemenea de așteptat doi prieteni care veneau cu o altă cursă. Primul sentiment pe care l-am trăit cu referire la Islanda a fost nedumerirea organismului meu care încerca să se adapteze la faptul ca la ora 24 încă era lumină afară. Din aeroport am luat un autocar mare până în oraș și de acolo cu un microbuz la hotel. Este totuși dificil să păstrez denumirea de hotel pentru locul unde am dormit și voi explica imediat de ce. Prețul a fost de 39euro pe noapte și aveam mai apoi să aflu că sistemul se numește bed&breakfast (vă rog să îmi scuzați ignoranța și neștiința). Practic asta însemnă că dormi într-o camera (la comun cu alte persoane) și nu primești nimic cu care să te învelești (repet – preș 39 euro/noapte, acesta fiind unul dintre cele mai accesibile prețuri pentru cazare din Reykjavik). Am intrat în cameră pe la ora 1:15 și m-am speriat să descopăr că aveam un coleg de cameră (care s-a dovedit a fi din Danemarca), iar imediat mi-am luat patul în primire, m-am schimbat de haine și am început să caut ceva cu care să mă învelesc (colegul mi-a confirmat că trebuie să plătesc pentru acest privilegiu). Soluția mea a fost să mă îmbrac bine și să mă învelesc cu prosopul (în general nu iau prosop după mine în deplasări dar m-am bucurat că de data asta am fost inspirat). Am dormit foarte bine deși pe la jumătatea nopții a mai apărut un alt coleg de cameră (care s-a dovedit a fi american). Dimineața am luat micul dejun și după siestă am plecat în direcția sălii de sport a orașului pentru a ne ridica kit-ul de concurs și a rezolva restul detaliilor cu privire la transportul spre concurs. Trebuie să menționez că cerul era înnorat și pentru ziua cursei se prognoza ploaie încă de la start și zăpadă destul de multă în zona celui mai înalt punct al cursei. După ce am ridicat kit-ul am consultat lista de start și din păcate din cauza faptului că m-am înscris mai târziu, am fost repartizat în ultima grupă valorică (care pleca la 10 minute de primii participanți) și asta m-a demoralizat puțin pentru că știam că voi avea de depășit destul de mulți concurenți (Organizatorii au anunțat 306 concurenți la start, din care 125 străini). 

Evident a urmat o masă de prânz în care am făcut o încărcare cu carbohidrați (și am făcut cunoștință cu prețurile uriașe din Islanda) iar apoi un somn de prânz foarte odihnitor. Seara am ieșit la plimbare și la masă dar am revenit rapid în cameră pentru că la ora 4:30 urma să plece autocarul spre locul de start. Între timp în cameră s-au produs schimbări, americanul a plecat și a venit o tipă tot de aceeași naționalitate. Mi-a povestit că a făcut traseul pe care urma să alerg, în 3 zile, iar când i-am spus că planul meu este undeva în jur de 5 ore s-a închinat: „You are crazy!” și s-a băgat la somn, nu înainte de a mă anunța că ea sforăie destul de tare. Mi-am pus căștile în urechi, am pus perna pe cap și am tras prosopul peste mine. Somnul nu a fost foarte odihnitor deoarece mă trezeam destul de des să schimb melodiile dar cred că per total am dormit suficient de bine. La 4:15 eram în locul de unde plecau autocarele și la 4:30 eram deja porniți la drum. Trebuie să menționez încă odată că afară era lumina exact ca în timpul zilei. Pe drum ne-am oprit la o pensiune unde am luat micul dejun (asta în jurul orei de 6:30) iar la ora 8:30 eram în zona de unde se dădea startul. În ultima clipă am decis că între tricoul CompresSport și windstopper să mai iau o bluză de corp (inspirată alegere) iar după o scurtă încălzire m-am așezat în grupul 3 pentru start.  Cursa în sine pentru mine are un istoric ciudat. Am plecat tare și am tot depășit persoane până aproape de kilometrul 20 când în sfârșit am putut să alerg în ritmul meu. Din păcate nu foarte multă lume a reacționat la faptul că veneam mai tare din spate și de foarte multe ori a fost nevoie să aștept momentul potrivit să pot depăși. Ploaia și vântul au apărut încă de la start iar zăpada și-a făcut apariția pe la kilometrul 6 și a ținut până spre kilometrul 14. În această zona mi-a trecut pentru prima dată prin cap că nu aș putea sa termin cursa deoarece din cauza vântului temperaturile erau sub 0 grade iar mie mi se făcuse extrem de frig. Am tras tare de mine în încercarea de a mă încălzi iar după kilometrul 15 zăpada a dispărut complet și vântul s-a domolit (pentru un timp) astfel încât am putut să mă încălzesc. Am studiat profilul cursei foarte intens și credeam că din acel moment voi alerga la vale dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din teren. Au fost foarte multe zone de PLAT, plat cât vedeai cu ochii. Și dacă nu era de ajuns ploaia a reapărut, vântul și el (din față evident) și nu s-a mai oprit până la final. Dacă platul și condițiile meteo nu erau suficiente din acest moment am intrat pe zona vulcanică, cu rahat de vulcan (cenușa vulcanică udată de ploaie care s-a transformat într-un noroi nisipos prin care era extrem de greu să alergi). 

De la kilometrul 21 am avut în fața mea un alergător (care s-a dovedit a fi un tip din Anglia, Robert Shaw) și pe care m-am chinuit să îl prind în jur de vreo 22km. La punctul de alimentare de la km 21 aveam pe ceas 2 ore și 15 minute și 915 m diferență de nivel pozitivă (am pierdut în jur de 20 de minute față de viteza mea normală). Nu vreau să uit faptul că am trecut prin aceste zone și vreo 4-5 râuri (direct prin apă) din care două cu apa până aproape de brâu (organizatorii au legat cordeline de care să ne putem ține).Am reușit să îl depășesc spre final pe Rob și nu m-am mai uitat înapoi. A fost una dintre cele mai grele curse din viața mea și asta datorită condițiilor meteo în principal dar și a terenului care a fost diferit față de ce mă așteptam dar și față de orice alt teren pe care am alergat până în acest moment. Am terminat cursa in 5:36:12, pe locul 11 la general și 4 la categoria de vârstă dar chiar nu a mai contat pentru că eram doar fericit că pot să stau la căldură.

 După cursă am avut ocazia să stau la povești cu foarte multe persoane noi, din toate colțurile planetei. Toți erau mirați ce caută nebunul din România atât de departe de casă. De asemenea am aflat că traseul pe care am alergat este inclus în top 20 „hiking routes” de către National Geographic. Îmi pare rău că nu am putut să admir mai mult peisajul dar ar fi fost foarte greu să îmi ridic capul din pământ în foarte multe momente ale cursei. Am ajuns înapoi în Reykjavik în jurul orei 23 (și evident că tot pe lumină) și am mers direct la somn, de data această în altă cameră. Aici am descoperit că am colegi de cameră din Spania (Ivan, cu care aveam să mă și împrietenesc foarte repede), Rusia (care era în zonă pentru un program de protecție a balenelor) și două colege din Danemarca (care nu au fost foarte comunicative). Am dormit foarte adânc și m-am trezit duminică destul de fresh. Am ieșit la micul dejun și apoi evident am revenit în camera unde am dormit iar. În jurul prânzului am mers la magazin să cumpăr de mâncare (evident m-am șocat iar la prețurile pe care le oferă Islanda) și iar la somn. Pe seară am ieșit cu Ivan la masă (știa el un fast-food cu cele mai mici prețuri din Islanda – aproape 8 euro un Hamburge și o porție de cartofi prăjiți) și l-am surprins prin faptul că am făcut cinste cu un desert (i-a povestit mamei lui pe skype faptul că un român se poartă atât de frumos cu el și mai ales faptul că știu atât de multe lucruri despre Spania). Am adormit destul de devreme deși dormisem foarte mult în ultimele ore și la ora 4:45 am plecat spre aeroport. Direcția era iar Copenhaga, de acolo Viena și apoi București. La Otopeni am avut pentru prima dată în viața mea (și spre că și ultima) „ocazia” să stau să aștept bagajul și acesta să nu apară. Din păcate acesta a rămas la Viena. Nu asta ar fi fost problema dar eu ieri seară (marți) trebuia să fiu deja în tren spre Cluj și de acolo să plec cu mașina spre Italia (Skrunning European Championships). 

Tot echipamentul meu de concurs era în geantă ca să nu mai vorbesc de restul hainelor. Am fost nevoit să schimb planurile din mers așa că nu voi mai alerga la Dolimites Skyrace și voi merge doar la Trans D’Havet (etapa de ultra din cadrul Skyrunning European Championships), iar în acest week-end voi merge la 7500și voi alerga pe traseul de hobby (fie în echipă fie în afara concursului).

Islanda a fost o experiența interesantă care îmi va rămâne mult timp în memorie din foarte multe puncte de vedere. Este o țară superbă din punct de vedere al cadrului natural dar și o țară extrem de scumpă pentru majoritatea europenilor.  

Mă bucur foarte mult că genunchiul nu îmi mai face probleme dar am resimțit în cursă faptul că în ultima lună nu am mai făcut antrenamente de plat, iar în cantonamentul din Bulgaria m-am axat pe o încărcare foarte mare cu diferență de nivel, în perspectiva curselor de skyrunning ce vor urma.

Această deplasare nu ar fi fost posibilă fără sprijinul unor oameni de bine care cred în mine și care au promis că mă vor ajuta și de acum înainte și de asemenea fără ajutorul sponsorilor CompreSsport (pantalonii  roșii au făcut furori – am depășit o tipă din Anglia pe o urcare și am remarcat că are windstopper ca al meu și i-am spus „Nice jacket!” iar răspunsul ei a fost absolut genial având în vedere locul și condițiile: ”And you have a nice ass!”),Sponser Sport Food România și La Sportiva România.

Mulțumesc tuturor pentru încurajări și pentru cuvintele frumoase de felicitare!