Orgoliu vs rațiune

După cum știți la Hit the Top am suferit o accidentare care nu mi-a dat pace la ultimele concursuri. Înainte de Retezat Trail Race eram foarte optimist că genunchiul a revenit la turație maximă și eram pregătit pentru o cursă cu un profil adevărat de skyrunning.

Evident că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Vineri după-masă, la alergarea obișnuită, din pre ziua cursei, am simțit dureri deja în genunchiul drept chiar pe zona de forestier. Am tăcut din gură și am ținut lucrurile pentru mine sperând ca în ziua cursei să se producă minunea.

 

Timpul până la startul cursei a trecut foarte greu dar în cele din urmă numărătoarea a început..10..9…3…2…1… Start! S-a plecat foarte tare (undeva la 3min/km) dar am mers și eu evident aproape de acest ritm. Pe prima parte de urcare genunchiul a fost bine, alergând mare parte din forestier cu Gălițeanu lipit de mine. După primul punct de alimentare am fost depășit de Găli și mai apoi de Bălan. După puțin timp am fost ajuns și de Nicușor Jinga, care a trecut și el de mine. Deja genunchiul începuse să dea semne de neliniște. Am fost ajuns și de Cristi și Florin Jitaru și am mers cu ei până pe zona de creastă unde efectiv genunchiul meu refuza să mai asculte. Nu aveam deloc stabilitate și simțeam dureri în zona exterioară a genunchiului. Am fost lăsăt în urmă imediat și mai apoi depășit și de alți concurenți.

Ideea abandonului deja începuse să apară în mintea mea, iar toată coborârea spre Cabana Buta a fost o luptă lăuntrică între rațiune si orgoliu. La Cabana Buta am avut chiar gândul nebunesc să fur o bicicletă (a celor de la duathlon) și sa merg pe ea până acasă. Dar orgoliul a câștigat de această dată și am decis să strâng din dinți pentru că nu doream să „stric” echipa. Trebuie să menționez că înainte de cabană efectiv am căzut în șanț. Din cauza faptului ca genunchiul meu era slăbit, a fost nevoie de un singur moment de neatenți și am călcat pe marginea potecii dar nu am reușit să mă „țin” din genunchi și am căzut lovind în căzătura si genunchiul stâng. Sunt sigur că dacă ar fi fost cineva in preajma mea ar fi avut o imagine demnă de filmele de comedie (eu ieșind din șanț, de sub brazi). Prima urcare de după Buta a fost pentru mine ca o binecuvântare deoarece pentru un scurt moment am crezut că un miracol s-a petrecut și genunchiul nu mai doare. Dar a fost o impresie greșită deoarece odată începută urcarea principală spre Custura, din cauza faptului că eram nevoit să ridic piciorul destul de mult și să țopăi pe stânci, durerea a reapărut. Totuși îmi doream ca urcarea să nu se termine pentru că îmi era efectiv groază de coborârea spre forestier. Pe vârf am fost ajuns și de Robert Hajnal care după 2-3 vorbe a „prins aripi” și a zburat la propriu pe coborâre.

Nu aș vrea să povestesc foarte multe despre acea coborâre. Mulți s-au plâng ca este grea dar pentru mine a fost oribilă deoarece am fost nevoit să alerg doar în piciorul stâng pentru că dreptul durea al naibii de rău. Mi s-a părut că trece o eternitate până la forestier mai ales că m-am tot uitat în urmă și nu se vedea nici o persoană. Nu cred și nici nu îmi doresc să mai alerg vreodată plângând, urlând și blestemându-mă de durere dar asta este realitatea. Singurul lucru care mă mai motiva era ideea că în curând voi ajunge la forestier și mai apoi la finish. Pe forestier am alergat foarte încet pentru că și acesta este la vale. Singurul moment în care am alergat mai tare a fost atunci când drumul a început să urce. Cred că mi-aș fi dorit să nu se mai termine acea parte de forestier. Am terminat efectiv chinuit și cu dureri mari la genunchi în 4:21:40 ocupând locul 15 la general și locul 2 cu echipa La Sportiva România (le mulțumesc și le cer scuze coechipierilor încă odată).

Despre organizare sunt sigur că fiecare are ceva de spus, fie de bine sau de rău, dar țin să mulțumesc oamenilor deosebiți care m-au inclus în proiectul lor: Luci și Chris! Multe mulțumiri lui Ionuț Zincă pentru tot suportul asigurat (chiar dacă el nu a putut fi prezent fizic din cauza accidentării, el a fost alături de noi cu siguranță) și multe mulțumiri La Sportiva!

De asemenea la RTR am alergat pentru prima dată în cel mai nou model La Sportiva (Q-Lite) și trebuie să spun că așteptam de foarte mult acest moment. Talpa o cunoșteam foarte bine (anul trecut am alergat cu La Sportiva C-Lite) iar cu partea superioară de la Quantum acest model devine exact ce are nevoie un alergător montan în acest moment: aderență, stabilitate, respirabilitate și toate acestea la doar 260 grame!

Deși mi-aș fi dorit enorm să alerg la Maraton Apuseni (pentru că este un concurs pe care eu îl îndrăgesc) anul acesta am renunțat la aceasta idee (de data asta rațiunea a câștigat) pentru că de luni începe o perioadă importantă pentru mine, două săptămâni de cantonament la Borovets, Bulgaria unde voi încerca să pregătesc Europenele de Skyrunning din Italia. 

REZULTATE RTR 2013

Pentru a doua oară în luptă cu Hercule(s)

După o săptămână cu 0 kilometrii alergați, după multe emoții, întrebări, creme, pastile etc. a venit timpul să testez genunchiul. Trebuie să recunosc că am avut mari emoții nu din pricina concursului în sine ci din cauză că nu știam cum va reacționa genunchiul la o cursa dificilă precum Hercules Maraton. Nu multă lume știe ce a fost în sufletul meu în perioada asta și trebuie să le mulțumesc celor care m-au încurajat și susținut chiar și atunci când gândurile mele erau cam negre.

După un drum lung am ajuns în zona de start a concursului și cu tristețe am aflat că nu eram singurul accidentat, și Bălan având probleme tehnice (entorsă) și chiar credeam că e un fel de blestem.

În ziua cursei mi-am „legat” genunchiul cu kinesiotape și am sperat ca problemele să dispară ca prin minune. Încă de la încălzire am simțit că nu este totul 100% dar speram ca 90% să fie suficient ca să termin concursul.

Am plecat ca de obicei tăricel și pe porțiunea de asfalt (2.3 km) am mers destul de tare dar suficient de încet încât să mă încălzesc pentru prima urcare. Pe această urcare am fost depășit de Adi Bostan și Florin Munteanu. Am continuat în ritmul meu, avându-l pe Florin în raza vizuală tot timpul. Nu m-am uitat decât odată în spate și l-am văzut pe Nușu în depărtare și cam atât. Am decis să mă uit doar după Florin în încercarea de a îmi lua revanșa după EcoMarathon. Distanța a rămas constantă (30 de secunde) până în satul Bogâltin (aprox. 18km). De aici știam că urmează partea cea mai grea a cursei (o urcare de aproximativ 13km si 900m diferență de nivel) și mi-am tot spus că trebuie să găsesc un ritm adecvat astfel încât să alerg de la un capăt la altul. Zis și făcut cu vreo două mici excepții spre capătul urcării. Din păcate pe Florin îl prindeam pe părțile de urcare dar îl pierdeam pe coborâri din cauza micilor dureri din genunchiul drept. Coborârea spre Ineleț a fost mai plăcută față de anul trecut (datorită lipsei ceții). De la punctul de alimentare de la Ineleț știam că urmează o parte relativ ușoară dar care prezintă multe probleme dacă nu păstrezi suficiente resurse (este o zonă care pe mine mă avantajează, fiind o parte a traseului bună pentru un alergător cu antrenament de plat). Pe Florin îl vedeam pe urcări și îl pierdeam pe coborâri. Am reușit să reduc diferența la 15 secunde la Dobraia dar știam că îmi va fi imposibil să recuperez pe ultimii 4.5 km care sunt într-o coborâre abruptă. Am mers conservativ pe această ultimă parte și am pierdut două minute față de Florin și în jur de 3 față de Adi. Având în vedere situația mea medicală sunt mulțumit de locul 3 la Hercules Maraton (3 la general și 2 la categoria de vârstă) cu timpul de 4:17:41, un timp cu peste 25 minute mai bun ca anul trecut și cu o medie/km mai bună decât la EcoMarathon. 

Felicitări lui Adi Bostan și lui Florin Munteanu pentru rezultatele deosebite și multe felicitări organizatorilor care organizează și păstrează tradiția acestui minunat concurs.

Rezultate

Sentimentele au fost oarecum contradictorii la final. Eram extrem de bucuros pentru rezultat (și de asemenea bucuros pentru nebunul Bălan care a făcut o cursă frumoasă terminând pe locul 4 deși era și el accidentat) dar și trist pentru că știu ce am simțit pe traseu, în alergare, și nu mi-aș dori ca tot sezonul să se desfășoare în asemenea condiții. Acum am două săptămâni în care să „mă tratez” și să mă odihnesc pentru următoarea perioada. Sunt sigur că am și mai multe resurse doar că trebuie să găsesc o metodă „painless” de a le exploata.

Mulțumesc încă odată celor care mă susțin și îmi sunt alături necontenit și care cred în mine chiar și când eu mă îndoiesc. 

Mulțumesc sponsorilor care m-au ajutat la Hercules Maraton (Sponser, La Sportiva și CompresSport România).

Ne vedem la Retezat Trail Race!