Un nou început - Băneasa Trail Race

A trecut deja mai mult de o săptămână de la Băneasa Trail Race iar, eu trebuie să recunosc că mi-am pierdut exercițiul de a scrie pe blog dar nu îmi fac griji, „pofta vine mâncând” așa ca astăzi, de Crăciun,  m-am pus „la masă”.

Parcă mai ieri era 2012 și lansasem ideea de Băneasa Trail Race, parca mai ieri mă luptam cu diverși pe chestii legate de taxe de participare, alergat în „periculoasa și infama” Pădure Băneasa. Multe aspecte s-au schimbat anul acesta, oamenii prinzând gustul alergatului în pădure.

Antrenamentele oficiale, premergătoare concursului, au adus în general peste 50 de alergători iar cererea pentru înscriere la cursă a fost peste așteptări. Prietenii de la trăescsănătos.org au făcut o treabă formidabilă anul acesta și au ridicat ștacheta organizării foarte sus! Eu personal îi provoc ca anul viitor să facă lucrurile cel puțin la nivelul acesta pentru că de acum, așteptările sunt mari și ei trebuie să ducă lucrurile la nivelul următor!

Despre cursa mea nu se pot spune foarte multe. Oricât de competitiv aș fi (și sunt), Băneasa Trail Race a fost doar o cursă-test, în care mi-am verificat nivelul pregătirii din ultima lună. Evident că am tras tare, evident că vroiam sa ma bat cu orice secundă, orice minut. Dar pe data de 14 decembrie 2013 eu am alergat cei 10km ai Băneasa Trail Race în 38:08 clasându-mă pe locul 8 la individual și pe locul 2 cu Turbo-Melc Team. Timpul a fost un bun parametru pentru mine, primind astfel o foarte bună confirmare a faptului că drumul pe care mă aflu este unul corect și că munca făcută cu cap și sistematic nu are cum să nu dea roade.

Cred că s-a nimerit perfect ziua în care să postez despre Băneasa Trail Race pentru că în acest mod pot ura tuturor celor care contează pentru mine, cei care mă susțin și mă apreciază, cei care mă critică și îmi arată când greșesc, celor care îmi sunt prieteni (unii mai vechi, alții mai noi), Crăciun fericit alături de cei dragi și un an nou (competițional sau nu) în care să învățăm din greșelile lui 2013 pentru a fi oameni/sportivi mai buni și mai înțelepți!

Vreau să mulțumesc din suflet oamenilor deosebiți care parcă au apărut de nicăieri dar care mi-au influențat și însuflețit viața în multe momente din 2013!

P.S. Iarna continuăm să alergăm nu? Ne vedem la Gerar 2014, prieteni...

Final de sezon sau un nou început !?

A trecut și MIB, în loc de MPC și evident a urmat Azuga Trail Race. Nu plănuiam să închei sezonul cu ATR, având în plan sa alerg ultra-ul de 100km de la Vigin Forest Ultra Trail de weekendul ce urmează însă opțiunea aceasta a dispărut, fiind nevoit să merg în practică cu facultatea. Dar cum MPC s-a amânat, sezonul părea că se va termina perfect, cu regina alergării montane din România. Evident după cutumele acestui sezon ar fi trebui să-mi dau seama ca planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg. Înainte de MPC/MIB m-am ales cu o tuse îngrozitoare, dureri de cap, muci și toate cele aferente. Am stat mai mult în pat decât în picioare iar la MIB am fost nevoit să mă opresc după 14km. Nu numai că arătam rău dar eram praf, la propriu așa ca abandonul a fost o soluție naturală și înțeleaptă. Am realizat că de fapt ar fi trebuit să mă bucur pentru faptul că MPC s-a amânat pentru că nu aș fi fost în stare să termin având în vedere starea mea de sănătate. Între timp am mai fost pe Azuga de două ori, fie pentru antrenament fie pentru a marca traseul.

Înainte de Azuga au fost destul de multe zile agitate în care alături de Luci, Bălan și Cornel am avut de rezolvat ultimele detalii legate de cursă. Despre alergarea mea în sine nu cred ca se pot spune foarte multe. Credeam că boala a trecut, că a fost doar o răceală insistentă dar s-a dovedit că este una a naibii de insistentă. Pe prima urcare totul a început să se învârtă cu mine, aer nu aveam, pieptul mă durea iar picioarele erau moi și lipsite de putere. Abia pe la Susai am reușit să îmi revin un pic și asta probabil pentru că reușisem într-un final să mă încălzesc, dar senzația de picioare moi nu a dispărut pe întreaga durata a cursei. La Susai am prins-o pe Alina B. și am decis să alerg alături de ea, să o ajut să alerge prima ei cursă montană, lungă, la capacitate maximă. Chiar mi-a făcut plăcere să alerg cu Alina și pentru o perioadă senzația de neputință a dispărut. Din păcate Alina a supralicitat și ea și pe urcarea de pe Sorica s-a tăiat. Eu arătam rău și din ce mi s-a spus am speriat audiența, mulți crezând că voi leșina. Am terminat cursa oarecum în picioare însă cu o tuse groaznică, care nu mi-a dat pace cam o oră după cursă. Am dorit să termin în picioare această cursă pentru echipă (Cristi, Silviu și Alina) dar și mânat de gândul că totul se va termina curând. Da, în timpul cursei am decis că este cazul să spun stop, este cazul să termin cu suferința, este cazul să analizez ce am făcut bine și ce am făcut greșit în ultima perioadă și de ce corpul meu a ajuns să fie „distrus” din toate punctele de vedere. Ce înseamnă stop? Înseamnă fără MPC pentru mine. Oricât de mult mi-aș dori să alerg, efectiv corpul dar și mintea mea refuză acest gând așa că voi privi de pe margine și mă voi bucura pentru voi, cei care veti alerga.

A fost un sezon cu bune și cu rele, un sezon pe care l-am pornit cu dreptul însă orgoliul și lipsa de experiența și-au spus cuvântul. În loc să fiu pe o creștere evidentă eu am fost pe o pantă descendentă începând cu Hercules. Am alergat când trebuia să mă odihnesc și m-am odihnit când trebuia să alerg. După accidentarea de la Hit the Top, forma mea sportivă nu a mai fost la fel. Toată vara a fost doar o cursa constantă pe care corpul meu a dus-o din inerția pregătirii din iarnă însă acum, la final de sezon, benzina s-a terminat iar corpul meu se resimte și îmi da semne diferite că este cazul să mă odihnesc și să mă regăsesc.
M-am săturat să tot am probleme, nu-mi place să mă plâng mereu așa ca voi lua măsuri. Este momentul să pun capul jos și să mă întorc la muncă, sa alerg și să construiesc exact cum am făcut iarna trecută. Urmează 5-6 luni de pregătire în care voi pune cărămidă cu cărămida încercând să-mi dovedesc mie că după acest sezon sunt un sportiv mai bun și mai înțelept, asta pentru ca mi-am învățat lecția!

A fost o aventură frumoasă acest sezon, am râs, am plâns, m-a durut și am mers înainte,am calatorit mult, am cunoscut oameni frumoși, mi-am făcut prieteni dar m-am ales și cu dușmani și deși termin anul în genunchi, simt că sunt un om mai bogat.

Pentru mine acest sezon a totalizat aproape 300 de ore de alergare și orientare și 90000+ diferența de nivel pozitivă.

Mulțumesc din suflet tuturor celor care s-au interesat de soarta mea în acest an,mulțumesc celor care constant sunt un exemplu pentru mine și  mulțumesc sponsorilor fără de care anul competițional ar fi fost și mai dificil.

Să ne revedem curând prieteni!

P.S. Probabil va mai urma un post cu referire la un alt aspect al sezonului 2012-2013 pentru sportivul Radu Milea.

Persenk Ultra

Se pare ca a trecut destul de mult timp de la ultima postare pe blog. Între timp toamna își intra ușor în drepturi (ah cât iubesc toamna!), iar întreaga lume a alergării din România se concentrează în două direcții MPC și MIB. Anul acesta ca și anul trecut, opțiunea mea putea sa fie influențată de CN pe Echipe de la orientare. Dar am pus piciorul în prag și am ales cu sufletul, așa ca mă așteaptă Piatra Craiului la început de octombrie.

În week-end-ul care tocmai a trecut am participat la un eveniment frumos, bine organizat și la care fusesem invitat de mult timp. Din păcate starea mea fizică și dorința de a fi în cea mai bună formă posibilă la MPC m-au făcut să reconsider ideea de a alerga cei 120km și 5000+ nivel la Persenk Ultra. Până voi povesti despre Persenk și despre orașul Asenovgrad vreau sa punctez faptul că între Iorgovanu și Persenk au mai fost două evenimente la care am participat. Corcova Trail Race și Campionatele naționale de Orientare în alergare. Două evenimente la care am alergat, am luptat, am suferit și am zâmbit la final. Sunt două evenimente despre care nu voi povesti decât dacă va exista vreodată un impuls (probabil că nu), iar dorința mea de a nu spune povestea ultimelor două weekenduri nu are legătura cu concursurile în sine ci cu evenimente pe plan personal, momente și situații pe care nu le regret dar care încă sunt vii și uneori dor.

La Persenk Ultra am fost invitat de directorul cursei, Nikolai Maragozov, care mă cunoștea din Grecia, din 2012. Evident că l-am convins și pe Daniel Stroescu să mergem și chiar dacă eu am renunțat la cursa de ultra, alegând să alerg evenimentul secundar, o cursa de 20km și în jur de 1100+ nivel, Daniel era pregătit pentru a „mânca cei 120km”. Am ajuns în micuțul și cochetul Asenovgrad în jurul orei 9, vineri, și după un mic dejun rapid am trecut la recuperarea somnului pierdut pe drum. Ne-am trezit în jurul orei 13, am mers la centrul de concurs unde Daniel și-a ridicat kit-ul de concurs și după un dejun foarte copios ne-am întors la evidenta odihnă.

Spre seară vremea s-a dovedit destul de instabilă așa că după ședința tehnică  a început să plouă destul de tare și de asemenea să bată vântul. Pentru mine nu reprezenta o problemă deoarece eu mai aveam o noapte de somn, dar cei de la ultra urmau sa plece la ora 00:00. M-am poziționat undeva la 200m de start pentru a filma pe cei care au avut curajul să ia startul. S-a plecat încet și trăgeam speranțe că este perfect acest ritm pentru Daniel. M-am întors în camera de hotel, am programat ceasul pentru trezire și evident am trecut iar la odihnă/somn. 

În jurul orei 9:00 m-am prezentat la start, m-am salutat cu Kiril Nikolov (cel mai bun orientarist bulgar) și trebuie să recunosc că a fost o experiența un pic neobișnuită deoarece mă simțeam stingher, oarecum din altă lume dar mi s-a spus că aveam o fața foarte concentrată deci poate de asta am nevoie, mai ales înainte de un concurs de orientare. De la punctele de alimentare, cu ajutorul unor transmisioniști ai armatei se transmiteau rezultatele intermediare. Mare mi-a fost bucuria și emoția să văd că Daniel este lider, având un avans de aproape două ore! Din acel moment cred că toată concentrarea mea s-a direcționat către el.

Startul a fost rapid, pe asfalt și cunoscându-mi valoarea în raport cu Kiril, m-am poziționat repede în spatele lui cu gândul de a termina cursa pe locul 2. În general studiez traseul înainte dar modul în care a fost desenat track-ul pe harta de pe site mi-a făcut aproape imposibil să înțeleg cum și pe unde vom alerga. Așa că încă după 2km am făcut o mică greșeală totodată auto punându-mă în gardă că marcajelee nu vor fi foarte bune. Am fost depășit de concurentul de pe locul 3 deoarece am simțit nevoia să mă opresc la „WC”.

În jurul kilometrului 5 am greșit iar pentru puțin timp marcajul, norocul meu fiind că am reușit să observ la timp două X-uri desenate pe un copac. Deci la naiba, nu la vale ci tot la deal. În capătul dealului l-am prins pe tipul de pe locul 2 dar surpriză, acesta fugea spre mine și spunea tot felul de chestii în limba lor. M-am prins repede că nu găsește marcajul. Am reperat repede niște marcaje desenate pe jos care indicau către un forestier în care poteca noastră se termina deci rămânea să vedem dacă e în sus sau în jos pe forestier. Am făcut semn să încercăm în sus dar după 200m, marcaje pauză. Hai la vale! La vale drumul se termina într-o carieră abandonată. Hai înapoi, hai puțin și prin boscheți că nu se știe niciodată dar nimic. Am fost prinși de cei din spate care știau traseul și ne-au indicat că înainte de forestier facem dreapta la vale, printr-o zonă de poiană. Evident eram nervos și îmi pierdusem orice chef de alergat dar trebuia să termin. Nu mi-am bătut capul foarte tare și am fost depășit de încă un tip pe coborâre. Trebuie să menționez că îmi era foarte sete deoarece ne apropiam de kiloemtrul 11 și se pare că ratasem punctul de alimentare de la kilometrul 5, nu pentru că am greșit traseul ci pentru că nu l-am văzut (fuck me?). La kilometrul 11 (pe ceas) am dat de punctul de alimentare pe care cei doi din fața mea nu l-au observat (deci nu-s singurul chior al traseului!). Am băut apă, cola și am plecat în urmărire. I-am depășit destul de repede, pe coborâre (Cola face minuni pentru cheful de alergat se pare) dar faza tare este că am început să tot depășesc și alergători care mergeau foarte încet. Am început să îmi fac griji daca nu cumva am făcut traseul în sens invers!? Evident că am mai greșit de încă două ori traseul dar chiar nu mai conta. La următorul punct de alimentare am fost atenționat că sunt pe locul 16 (fuck me again!?) dar trăiam cu speranța că este kiloemtrul 16 acolo. Surpriză! Am mai depășit încă vreo 6-7 persoane și cea mai comică fază a fost când am ajuns într-un loc de agrement, undeva în vârful dealului și poteca de pe care veneam era efectiv barată de benzi. Un X mare ca o poartă, iar după benzi era un alergător care întreba dacă este bine în sus sau în jos (marcaje erau în ambele direcții iar de unde veneam noi eram blocați!)..Să mai întreb fuck me? Am recunoscut oarecum locul și am decis să o iau la vale. Am dat în asfalt și de acolo către finish. L-am așteptat pe băiatul din urma mea pentru că așa am considerat că este fair play pentru că ne-am ajutat reciproc pe traseu și oricum nu prea avea importanța rezultatul. Am terminat împreuna, fără prea mare bucurie și am fost anunțați că suntem pe poziția 7-8, probabil!? Nu conta deoarece traseul mi-a plăcut, o zonă alergabilă cu multe ups and downs și cu poteci care semănau cu ce alergăm noi la orientare. Organizatorii au reglat clasamentul în cele din urmă și ne-au acordat locurile de pe podium. Cursa a fost câștigată de Kiril care a alergat cu 1.3km mai puțin ca mine, deoarece avea track-ul cursei pe ceas și s-a folosit de asta pentru a nu greși traseul. 

Evident am fugit repede la băieții de la armată ca să verific ce face Daniel la ultra. Era tot pe primul loc și cu un avans considerabil. După calculele mele avea să termine în jurul orei 15:30. Am fugit repede la hotel, m-am spălat, am luat steagul României și am fugit la finish să îl aștept pe Dan. Acesta s-a lăsat puțin așteptat dar în cele din urmă a terminat cu bine, obosit și fericit în același timp dar mulțumit de ce a realizat (poate îl convingem la un guest post în care să ne povestească ce/cum/cât). M-am bucurat foarte tare pentru reușita lui, pentru că știu cât a muncește și știu că nimeni nu merita mai mult ca el.

Per total atât pentru mine cât și pentru Dan a ieșit o experiența frumoasă, am cunoscut niște oameni faini, niște locuri frumoase, un oraș drăguț pe care eu l-am asemuit cu Italia (deși bulgarii mi-au spus în glumă ca am dreptate doar ca seamănă cu Italia acum 60 de ani) și cu siguranța am învățat niște lucruri noi și interesante despre noi ca alergători și oameni. Trebuie să mulțumesc organizatorilor care s-au purtat excelent cu noi și așa cum am promis la anul voi fi și eu la startul Persenk Ultra.

Și la final îl citez pe Bălan: „ De aici incolo tot universul se misca in jurul MPC!”

Noaptea Iorgovanului

E seară, vara este pe final iar eu am chef de scris. Și cum nu-mi place decât sa povestesc despre alergare (și la asta mă pricep cel mai bine), despre o alergare specială voi povesti.

Iorgovanu Night Run – Știam despre acest concurs, îmi place în Retezat, îmi place să alerg noaptea. Aveam pentru acest week-end toate ingredientele potrivite: alergare, prieteni, cort, prezența specială, fără semnal la telefon, răcoare, ploaie…

Am ajuns la Câmpușel vineri seara, am montan cortul și am dormit bucurându-mă de răcoare. Dimineața s-a dovedit a fi ploioasă dar nu m-a deranjat. Un mic dejun târziu și un prânz gustos la Cheile Buții mi-au înseninat ziua. Pe după-masă ne-am putut bucura și de puțin soare și am profitat stând pe iarbă, în aer liber; simplu dar perfect pentru a încărca bateriile înainte de cursă. Care cursă este una nocturnă, de aproape 15km și aproape 1000m diferența de nivel din care primii 3km de asfalt, ușor la vale. Un antrenament perfect pentru obiectivul major al acestui final de sezon (MPC). Se anunța ploaie după ora 22 dar asta nu a părut să sperie pe nimeni. Startul a fost rapid iar după 1km aproape de 3min/km am redus un pic turația motoarelor fiind depășit de Saroși si Ionescu Jr.  Urcarea spre Scorota a fost alergabilă și de asemenea foarte frumoasă din punct de vedere al imaginilor pe care le-am putut distinge la frontală (clar un traseu care merită făcut și pe lumină). Aproape de stână am fost prins de Bălan iar după alimentare și o scurta oprire la „budă” am plecat în urmărirea lui Silviu. După urcarea spre Vârful !!! am fost prins și de Bogdan Marin din CPNT.  Aici am fost direcționați greșit, fiind sfătuiți să căută marcajul spre dreapta ( a început să plouă și a apărut ceața astfel încât nu vedeai mai departe de 10-15 metri). Ne-am trezit că mergeam foarte abrupt la vale și încercând să găsim marcajul, l-am observat undeva pe un vârfuleț, undeva la vreo 50 metri deasupra noastră. Am revenit pe traseu dar deja fusesem depășiți de alți alergători. Bogdan a continuat în viteză iar eu încă oscilam dacă merită sau nu să mă zbat. Au trecut câteva minute și picioarele au revenit la viteza normală însă spre surpriza mea am greșit iar traseul. Într-o zona de jnepeniș marcajul era pus orizontal pe un jneapăn iar eu am ocolit înspre dreapta dar direcția potrivită era spre stânga. Până m-am dumirit eu, am fost prins din spate de alți concurenți și am auzit două voci familiare (Alex Fodor și Iulia Găinariu). Atunci m-am enervat foarte tare și eram decis să-mi bag picioarele (o exprimare plastică evident). După nici 300 metri, pe marcaj fiind alături de alți 3-4 concurenți, am fost strigați de un „nene” care s-a recomandat ca salvamontist și care ne spunea ca pe acolo este traseul. Cum să fie pe acolo traseul când noi suntem pe marcaj?! Am înjurat destul de tare și eu și Alex și am continuat pe traseu. Cei care au mers spre salvamontist și au continuat traseul pe acolo au ieșit cu vreo 500 metri în fața mea și a lui Alex. Și evident dă-i și înjură, țipă etc. Iar mi-am băgat picioarele dar totuși am zis că pe urcarea spre Piatra Iorgovanului să mai depășesc puțin iar apoi pe coborâre să o las ușor. Mare mi-a fost mirarea când pe vârf l-am prins pe Bogdan. Mi-am spus că mai facem o încercare totuși. Am tras tare pe coborâre, am zburat pe lângă Bogdan dar din păcate și pe lângă potecă. Am căzut destul de rău între jnepeni iar palmele mi-au fost tăiate în mai multe locuri de pietrele pe care am aterizat. Pentru a câta oară am zis că-mi bag picioarele? Așa îmi trebuie dacă nu mă potolesc nu? De acolo chiar am mers încet dar spre surprinderea mea (a câta oară m-a surprins ceva la Iorgovanu?) am dat peste Bălan care venea din stânga mea, din jnepeni, și el întrebând pe unde este marcajul. Am mers ușor pe ultima parte de coborâre și cu toate astea am căzut lovindu-mă destul de tare la cotul stâng.  Am terminat pe locul 8 cu un timp de 1h 50 min, un concurs pe care eu l-am considerat a fi doar o loterie.

Marcajul a fost bunicel pentru condiții normale dar pe ceața și ploaie acesta nu era foarte vizibil. După ce am reușit să mă calmez și o scurtă vizită la salvare am așteptat cu nerăbdare finish-ul anumitor persoane. Mă bucur că totul a ieșit mai bine în cursa lor decât în a mea. Un concurs pe care cu siguranță îl voi încerca și anul viitor pentru că pe lângă revanșa pe care vreau sa o iau, a fost un concurs cu o atmosferă plăcută (excepție face muzica de sâmbătă spre duminică noaptea care nu ne-a lăsat să ne odihnim) pe un traseu superb.

Un week-end pe care nu îl regret, din contră, un week-end din care am rămas cu foarte multe lucruri frumoase, momente si trăiri care cu siguranță mi-au marcat acest final de vară. Urmează o toamnă frumoasă în care voi încerca să „turez motoarele” pentru MPC.

REZULTATE